Alexandru Calinescu sau Cine mai are grija de carti?

"Imi amintesc cu placere anumite promotii de studenti care au avut gentiletea sa spuna ca au invatat o serie intreaga de lucruri de la mine."

AltIasi: Va prezentati drept profesor, critic literar sau publicist? Unde sta determinarea acestei identificari?

Alexandru Calinescu: Profesiunea mea e limpede: e vorba de o cariera de profesor. Am fost profesor de la terminarea facultatii, mi-am desfasurat intreaga activitate la Universitatea din Iasi. Altfel, sigur ca am avut si alte preocupari. Am facut, intr-adevar, o buna perioada de timp critica literara curenta, in sensul ca am comentat in reviste actualitatea literara, actualitatea editoriala. N-am mai facut critica literara dupa 1990, am facut alt gen de publicistica, un gen care mi s-a parut mai adecvat noilor conditii. Cele doua  ipostaze  se completeaza, nu e nicio incompatibilitate intre ele.  Publicist... in sensul propriu al cuvantului,  dupa 1990, cand a  face publicistica a devenit posibil pentru  ca inainte de `89 nu se putea  vorbi de ipostaza de a face publicistica; din cauza contrangerilor nu puteai face cu adevarat gazetarie.

A.I.: Din cauza numarului mare de studenti, relatiile dezvoltate in spatiul universitar sunt de multe ori standardizate. Mai e posibila profilarea mentoratului in aceste conditii? Aveti sau ati avut studenti fata de care sa va asumati acest rol?

A.C.: Am avut de-a lungul anilor studenti foarte foarte buni pe care i-am indrumat, i-am condus la lucrarile de licenta,  de masterat, ulterior in cadrul doctoratului. Imi amintesc cu mare placere anumite promotii de studenti care au avut gentiletea sa spuna ca au invatat o serie intreaga de lucruri de la mine, lucruri care le-au fost de folos in intreaga lor cariera. In momentul de fata, de cativa ani buni lucrurile s-au schimbat intr-adevar, asa cum spuneti. Aceasta idee deloc fericita a „democratizarii” invatamantului superior si numarul mare de studenti inseamna scaderea calitatii si totodata slabirea relatiei directe intre profesor si student.

A.I.: Nu se rup legaturile culturale dintre generatii? 

A.C.: Se rup legaturile, se erodeaza  afinitatile, contactele sunt mai putine, mai greu de realizat. Ele se mai innoada practic doar cadrul masteratului si al doctoratului; in anii de licenta nu, nu se poate vorbi de un contact real la nivel intelectual apropiat intre profesori si studenti.

A.I.: Dumneavoastra ati patruns pe taramul limbii franceze in comunism, cu toate ca in acea perioada contactul cu strainatatea era unul mai grav restrictionat. Se poate gusta aroma unei tari doar prin invatarea limbii ei nationale?

A.C.: Evident ca limba e poarta prin care patrunzi intr-o literatura si intr-o civilizatie. O limba trebuie sa-ti placa, sa te simti in ea bine, sa te simti in largul tau, sa ai afinitati cu ea, sa-i savurezi subtilitatile. O limba iti deschide, spuneam, porti, orizonturi. Faptul ca am reusit  sa stapanesc limba franceza a  fost o sansa atunci, in anii comunismului, pentru ca am avut acces nu numai la literatura franceza, am avut acces la carti scrise in limbi pe care nu le cunoasteam si care erau traduse in frantuzeste si carti care nu aveau traducere  romaneasca, deci era o deschidere de orizont mult mai larga, mult mai importanta gratie francezei. A fost o pasiune si nu sunt nici primul, nici ultimul care cade victima acestei pasiuni.

"Intre atatea carti extraordinare ai o senzatie de vertij."

A.I.: Nu de putine ori se intampla ca oamenii, mai ales in pragmatismul tineretii, sa dezvolte o aversiune fata de citit deoarece ei nu vad in aceasta activitate o finalitate. Ce asteptati dumneavoastra de la carti pe la 5 ani, cand precocitatea v-a trezit oficial nevoia de a sti si dintre toate aceste lucruri cate v-au reusit?

A.C.: Am avut o anume precocitate la lectura si eram un impatimit de lectura in scoala primara si dupa aceea, bineinteles, dar imi amintesc indeosebi clasele primare cand efectiv aproape-bine, ma mai si jucam- dar in rest asta faceam. Acest fapt marcheaza, iti orienteaza existenta. Atunci citeam de placere, mai tarziu sigur ca am descoperit alte moduri de lectura, alte titluri cu alte finalitati. Nu intotdeauna la fel de agreabile ca acea lectura  de la 6, 7, 8 ani, dar indispensabile pentru formarea si evolutia mea profesionala.

A.I.: Dintre multele mii de carti pe care le „guvernati” la BCU, pe care v-ati dori sa o fi scris dumneavoastra?

A.C.: E o intrebare abisala. As raspunde In cautarea timpului pierdut de Marcel Proust, dar sigur ca n-ar fi singurul raspuns. Intre atatea carti extraordinare ai o senzatie de vertij... cate virtualitati exista!

A.I.: Perioada vacantei s-a suprapus la BCU cu o ingradire destul de anevoioasa pentru unii cititori (mai ales pentru cei care nu locuiesc permanent in Iasi): varianta imprumutului de carte la domiciliu a fost exclusa, singura alternativa fiind sala de lectura. Ce a determinat aceasta restrangere de activitate?

A.C.: Daca vreti sa luam lucrurile strict birocratic, BCU deserveste in primul rand pe cei care locuiesc in Iasi. Cei care nu locuiesc in Iasi in principiu nu prea au voie sa imprumute acasa, au la dispozitie sala de lectura. Exceptam de aici studentii, care stau la camine sau in gazda, si care pe perioada studiilor pot imprumuta carti. Am avut niste restrictii in aceasta vara pentru un motiv foarte simplu: era nevoie - nu se mai facuse  de mai multa vreme - de un inventar la depozit. E o operatie extrem de complicata, mai ales in conditiile in care dispunem de putin personal. Operatia s-a terminat cu rezultate care ne bucura: nu s-au gasit carti disparute, inventarul arata o buna gestionare a fondului de carte al Bibliotecii, insa a trebuit sa facem un program mai restrans, plus ca si o parte din personal era in concediu. Nu putem ignora niste dorinte elementare.

"Blogurile sunt o imagine a haosului informational"

A.I.: Deocamdata e mult spus concurenta ce se intampla intre cartile tiparite si cele in format electronic, insa acestea din urma isi reclama tot mai puternic utilitatea. Credeti ca in viitorul apropiat BCU va aborda si aceasta zona , oferind acele e-books care pentru unii reprezinta un confort sporit? Dumneavoastra cititi astfel de carti?

A.C.: Eu personal nu citesc, n-am avut curiozitatea si nu-mi ajunge timpul sa citesc celelalte carti. La BCU am inceput sa achizitionam. Probabil ca va trebui sa gasim o politica de achizitie care sa realizeze un echilibru intre cele doua tipuri de resurse, dar in niciun caz nu vom renunta la cartea traditionala pentru ca suntem o bliblioteca de patrimoniu, deci avem misiunea de a pastra cartea traditionala.

A.I.: Exista o orientare a literaturii contemporane romanesti, un acel ceva care focalizeaza scrierile pe o zona comuna, conducand spre nasterea unui curent literar?

A.C.: Literatura in Romania nu merge pe o linie comuna si nu putem  vorbi despre un curent literar care sa fie foarte vizibil in clipa de fata.

A.I.: Va consemna istoria literaturii manifestarile din spatiul blogurilor?

A.C.: Personal, nu cred. Sunt niste manifestari la moda, interesante pana la un punct, dar nu prea vad ce legatura au cu istoria literaturii. Istoria literaturii inregistreaza fenomene literare care sunt asezate, care au o anume relevanta deja, dar in niciun caz nu blogurile. Blogurile sunt o imagine a haosului informational, e spatiul unde fiecare scrie ce vrea, cum vrea, cand vrea,  vorba lui Caragiale: cu un „adresant cunoscut sau adresant necunoscut”. E o sticla aruncata in apa fara nicio certitudine ca va ajunge la un destinatar.

A.I.: Daca faceti o comparatie intre viata culturala a Iasului si cea a altor orase europene relevante, unde ajungeti? S-a vorbit la un moment dat despre varianta ca Iasul sa devina capitala culturala europeana. Ce pozitie adoptati fata de aceasta sugestie?

A.C.: E o comparatie fara sens. Iasul este un oras relativ mic, modest, care are o viata intelectuala si ea modesta, traieste in special prin Universitate si doua-trei institutii culturale. Nu se poate in niciun caz compara cu atatea si-atatea  mari orase europene, dintre care multe, in Italia, Spania sau Franta, sunt adevarate muzee in aer liber. Cum putem sa comparam intre ele realitati care nu au nimic comun?!  Asa ca Iasul, capitala europeana, e un fel de  acces de patriotism local.

"In lumea reala, Romeo si Julieta mai au o sansa, s-ar putea sa se razgandeasca in ultimul moment. La Shakespeare n-au cum altfel, moartea lor e sigura."

A.I.: „M-am imbolnavit de Paris si nu m-am vindecat nici pana azi”  - descrieti cu iz poetic prima experienta de bursier in strainatate. Si totusi, pentru dumneavoastra, anii `90 au fost apogeul francofiliei– ati locuit 5 ani la Paris. Ce va lipseste cel mai mult de acolo?

A.C.: Imi lipseste totul; e normal dupa ce ai trait mai mult ani intr-un loc la care tii foarte mult si in care te  simti foarte bine. Imi lipsesc strazile, casele, oamenii, atmosfera, librariile, muzeele, Sena, s.a.m.d. Un oras in care intr-adevar te cufunzi si simti ca vibrezi langa fiecare piatra, in fata fiecarui monument. E un oras viu, un oras care te dinamizeaza, te vitalizeaza, in ciuda vechimii si istoricitatii sale. Un oras care stie sa gaseasca acest echilibru intre trecut si prezent.

A.I.: Nu ati incercat sa  aduceti acel lucru in Romania?

A.C.: M-am adus pe mine, altceva ce-as putea sa aduc mai mult?! Am scris despre asta...

A.I.: Oricat ar incerca literatura sa simuleze simtul realitatii, ce se intampla intre granitele ei tine totusi mai intotdeauna de sentinta fictionalului si tocmai de aceea putem vorbi despre doua umanitati: una de care apartine chiar si involuntar toata lumea prin simpla nastere si una din carti, poate usor artificiala. Ce trasaturi ale acesteia din urma simtiti ca le lipsesc oamenilor cu care interactionati in mod obisnuit?

A.C.: Oamenii din lumea mea, din lume cartilor, sunt imaginea, intr-un fel sau altul, a oamenilor din lumea  reala. Sigur ca exista in lumea cartilor personaje ideale si idealizate, dar exista si ticalosi, si prosti, si  zgarciti, si corupti, deci n-am ce sa iau ca model din lumea ideala a fictiunii decat acolo unde un romanicier a creat personaje de o anume puritate, elevare spirituala. Lumea fericirii e lumea fictiunii. E o lume cu legile ei, unde intotdeauna ce se-ntampla, se-ntampla odata pentru totdeauna. Romeo si Julieta se sinucid; nu exista alta varianta; mor la sfarsitul piesei. In lumea reala, Romeo si Julieta mai au o sansa, s-ar putea sa se razgandeasca in ultimul moment. La Shakespeare n-au cum altfel, moartea lor e sigura.

“Cred ca suntem formati prin cartile pe care le citim sau pe care nu le citim.”

A.I.: Despre publicistica, in cazul in care atinge sensibilitatea sociala, se poate spune ca este o forma de revolta cu efecte reale?

A.C.: Sigur ca poate sa exprime o forma de revolta, o forma de opozitie. Exista publicistica militanta si-atunci poate fi, bineinteles.

A.I.: Cum de ati ocolit sa publicati beletristica? V-a intimidat poate propriul dumneavoastra spirit critic?

A.C: Da, asta e ipoteza cea mai plauzibila. Probabil ca asta e.

A.I.: Ce nu va place sa cititi, chiar daca acest lucru nu se intampla din motive legate de standardele calitative ale cartii? Ce nu abordati cu placere?

A.C.: Cred ca suntem formati prin cartile pe care le citim sau pe care nu le citim. Nu-mi place  sa citesc in primul rand carti plicticoase, am oroare de carti plicticoase; nu-mi plac apoi cartile moralizatoare, cartile care prezinta idei si teorii delirante, care fabuleaza si contruiesc fel de fel de teorii, una mai abracadabranta decat alta. Nu-mi plac cartile care atesta din partea autorilor rautate, ranchiuna, meschinarie, micime sufleteasca, ca sa nu mai vorbim de josnicie.

A.I.: Ca va perindati prin editoriale, ca prin studii critice, ca prin carti cu directie usor didactica, o navala a paginilor in existenta dumneavoastra  e evidenta. A implicat acest lucru o eschivare de la cotidian? Se poate trai dupa regulile scrisului?

A.C.: Nu m-am eschivat niciodata de la cotidian, am trait in cotidian, sunt cat se poate de implicat in cotidian. Poti trai dupa regulile scrisului daca intelegi prin asta o anumita disciplina sau un anumit mod de a percepe  realitatea.

A.I.: Va sensibilizeaza vreo alta arta la fel de puternic ca cea a scrisului? Sau mergeti dupa principiul „Ceea ce nu creez, nu inteleg cu adevarat”?

A.C.: Sunt un amator de arta. Sigur ca profesiunea mea e literatura, dar imi place pictura, imi place muzica, sunt deschis frumosului fiindca socotesc ca un om care are o anumita formatie nu poate sa fie opac la alte forme de expresie artistica.