„2014-2015 a fost un an profesional exceptional” - interviu cu actorul Teo Corban

AlIasi.: La o simpla cautare pe Google, dupa numele dvs, veti vedea ca principalele linkuri sunt cele legate de activitatea ca actor de film, desi pe film nu aveti atatea roluri, cate aveti in teatru. Actorul de teatru Teo Corban nu e putin indivios in fata fratelui mai celebru, actorul de film Teo Corban?

Teodor Corban: Pare paradoxal la prima vedere, dar cred ca asa e peste tot in lume: actorul de teatru e mai putin vizibil, prin natura lucrurilor. Pe de alta parte, actorul de film nu ar exista fara actorul de teatru pentru ca in Romania nu exista aievea o scoala de film si deci actorii de film provin din actorii de teatru. Scurta mea cariera de film este un rezultat al intamplarii si al faptului ca am fost racolat din teatru. Asa ca, cei doi frati, asa cum i-ati numit, pe linie de rudenie sunt altceva, de fapt - sunt tata si fiu. Actorul de film e fiul actorului de teatru.

A.I.: A trebuit curaj sau ce anume pentru a lua si calea filmului?

T.C.: Nu... vad totul mai degraba ca pe o sansa care apare. Norocul apare in fata oricui, trebuie doar sa fii cu ochii deschisi. Trebuie sa percepi norocul cand apare si sa ai si armele prin care sa preiei norocul: poate intr-o zi, cine stie, cineva vrea sa te faca Papa, dar tu nu ai legatura cu domeniul respectiv sau nu esti pregatit.

A.I.: Va constientizati puterile. Banuiati ca aveti aptitudini pentru marele ecran...

T.C.: Imi doream foarte mult. Cred ca ceea ce mi se intampla mie si oricui in viata e rodul dorintelor. Iar dorinta se face in mod constient. Daca-ti doresti mult un lucru, mai devreme sau mai tarziu, apare obiectul dorintei. Pe diploma mea scrie „absolvent al Facultatii de Teatru, TV si Cinematografie”. Cinematografia era a treia si de aceea, poate, a venit ultima in cariera mea.

A.I.: Aveti treizeci de ani de cariera in teatru – si ma stradui mult ca acest inverviu sa nu devina unul festiv, o sa va rog sa ma ajutati in acest sens -, dar are actorul tendita de a privi in urma? Are el privirea lui Orfeu spre Euridice?

T.C.: Pentru mine suna trist aniversarea unui numar care acum e de treizeci de ani. De fapt, o consider doar o implinire a unei cifre rotunde. Si mi se pare trist fiindca daca as fi auzit, cu ceva vreme in urma, ca un actor sarbatoreste douazeci sau treizeci de ani de  la inceputul carierei, l-as fi perceput – cu un termen neelegant – ca pe un „babalac”. Si eu ma gasesc acum in situatia de a ma numi „un babalac”, chiar daca in interiorul meu ma simt cu totul altfel. Cand ma uit in oglinda, vad parca ceva par alb… dar pe dinauntru ma simt ca acum treizeci de ani. Si ca profesie, nu ma simt atat de copt. Sunt in plina acumulare; eu inca invat, ma straduiesc sa perfectionez armele meseriei. Nu ma simt asezat pe un pisc – nu pot spune ca am atins cota 30 si gata… ma opresc aici.

A.I.: Va uitati cu grija spre Euridice, sa mai fie acolo, langa dvs?

T.C.: Ma uit spre „ea”, pentru ca datorita „ei” fac ceea ce fac si o voi face pana la capat. Fara „ea” ar fi fost de neconceput, nu as fi putut face nici o luna de actorie. Totusi… tot trist suna. E o aniversare pe care nu mi-am propus-o, dar se intampla, iata, si trebuie sa-i dau curs.

A.I.: Mai e putin si va bate „societarul” la usa.

T.C.: La noi titulatura exista doar formal. Eu am cunoscut un societar la Teatrul National din Londra, cu mai multi ani in urma; l-am vazut jucand si am avut onoarea sa dau mana cu el. Avea vreo saptezeci de ani si avea drepturi speciale fata de ceilalti actori si era si platit foarte generos in fiecare luna, chiar daca juca sau nu. El era o emblema a Teatrului National din Londra si al teatrului britanic. La noi insa au disparut, pe timpul lui Ceausescu, titluri precum „artist emerit”, „artist al poporului”, au disparut medaliile care nu insemnau doar ceva pecuniar, dar insemnau si un soi de respect al cetatii pentru artist. Eu nu sunt societar. Si nu cred ca voi apuca sa devin societar intr-o tara care nu-si respecta artistii, insa eu m-as bucura macar ca numele meu sa se mai pastreze si sa raman un reper de profesionalism.

A.I.: Tocmai aminteati de anii ceusisti – sa ne intoarcem putin in timp. Intamplarea a facut sa recitati bine versuri patriotice, ati fost incurajat, ati ajuns la I.A.T.C., la clasa profesorului Dem Radulescu - Dragos Galgotiu. Cum rezista studentul la clasa de Arta actorului in anii cenusii de la jumatatea decadei ‛80?

T.C.: Voi raspunde printr-o parabola. Un batran cetatean sovietic, care-l cunoscuse pe Lenin, a fost intrebat cum a fost in 1917, la revolutia bolsevica, si cum a fost pana atunci, cu foametea, cu saracia si toate celelalte neajunsuri. Dar el, la toate intrebarile puse in asa fel ca sa scoata in evidenta latura urata a acelor vremi, el raspundea ca era minunat. Iar dupa ce jurnalistii au inchis microfoanele, l-au intrebat: „Bine tovarase, dar ce era asa minunat pe atunci?” Iar el a zis: „Pai, pe atunci aveam douazeci de ani si toata lumea era a mea si era frumoasa”. Asa si cu mine in odiosii ani ’80, cand am avut sansa (sau nesansa, din alte unghiuri de vedere) sa fac facultatea. Pentru mine atunci au fost cei mai frumosi ani, chiar daca in jurul meu era saracie si galantarele alimentarilor erau goale. Am intrat la facultate cand aveam douazeci si patru de ani si am iesit cand aveam douazeci si opt – aia au fost dintre cei mai frumosi ani. Pentru ca eram in preajma unei elite a teatrului romanesc – si ma refer la profesorii pe care i-am avut si care erau atunci in I.A.T.C. Erau mari practicieni – ceea ce azi e mai greu de gasit. Profesorilor de azi de la universitate le lipseste partea practica. Pe holuri atunci ma intalneam cu Octavian Cotescu, cu Amza Pellea, cu Marin Moraru, cu Olga Tudorache. O pleiada intreaga de monstri sacri… Iar eu ma simteam extraordinar; imi venea sa ma fac o rama, sa ma strecor pe langa ziduri, parca-mi era frica sa trec pe langa ei. Unii imi spuneau „salut” sau imi zambeau ceea ce mi se parea minunat. Era frumos ca eram tanar si eram in ascensiune. Viata mea urca. Si oricum, sa ajungi la vremea aia la Institutul de Teatru era o realizare, un varf incredibil. E stiut ca se intra greu, locurile erau putine – eu, de pilda, am intrat din a treia incercare. Dar eram un om fericit, chiar daca matele imi chioraiau de foame.

A.I.: Apoi ati fost repartizat la Barlad, ati plecat la Constanta, de unde ati venit la Iasi pentru ca vi se dadea apartament. Era in ‛89. Mai insemna Iasul pe atunci si altceva decat un buletin si un apartament?

T.C.: Aveam buletin de Iasi si aveam dreptul la un apartament aici, cum era o chestiune normala pentru acei ani. Am venit pentru asta, aveam nevoie de un „cuib al nostru” pentru ca deja aveam un copil si mai venea unul. N-am venit doar pentru teatrul din Iasi, ci pentru orasul Iasi. Aveam mai multe motive sa nu vin pentru teatru: fie ca nu sunt un adept al ideii de a fi profet in tara ta, fie pentru ca teatrul de aici era considerat traditionalist si ca actorii tineri nu erau spijiniti…

A.I.: Revolutia v-a prins in teatru.

T.C.: Eram angajat de cateva luni doar.

A.I.: De la cine din nationalul iesean a „furat meserie” Teo Corban?

T.C.: Aici au fost furtisaguri mici. „Marile furturi” au fost pana la Iasi. Iar de furat si in ziua de azi fur. Pentru ca – slava Domnului – am de la cine fura. Si la Iasi sunt actori de la care fur si-n filme sunt… Insa in tinerete „am furat” mult, ca atunci eram sarac, sacul imi era cam gol. Am furat de la Petre Gheorghiu – iesean de origine – care era cel mai mare profesor care pregatea pentru Institut. De la Dem Radulescu sau de la toti ceilalti profesori din Institut la ale caror lectii deschise participam. Am fost si autodidact, caci nu mi-au spus doar altii cum sa fac meseria, dar am si vazut cum fac altii. Bunaoara, mi se pare dragut cum isi practica profesia Anthony Quinn. Am ce invata de la el. Iar Anthony Quinn este unui dintre marii actori de Hollywood – „fantana a sperantelor” care pe mine nu ma atrage in mod special –, dar el e unul dintre actorii foarte diferiti de la o pelicula la alta. In Zorba grecul juca un taran grec, a avut un film, La vingt-cinquième heure (1967), in care juca un taran ardelean. Cand l-am vazut ce bine joaca in taranul din Ardeal, am cautat in biografia lui sa vad daca are stramosi de pe aici, dar nu. Avea un talent extraodinar, dar a avut si sansa sa joace la regizori mari. Si asta e important la un actor, sa se intalneasca cu regizori binecuvantati.

A.I.: Azi de la ce regizori ati fura?

T.C.: De la regizori nu furi, ci notezi indicatii, atunci cand lucrezi cu un regizor adevarat. Dar din pacate si aici se aplica vorba „multa lume, putini oameni”, cu extensia „multa lume teatrala, putini alesi”. Nu, avem oameni talentati in Romania, dar nu intotdeauna ii vezi pentru ca e inflatie de facultati si absolventi din aria teatrului. Multi sunt neaveniti. E regretabil – poate oamenii respectivi ar fi fost foarte buni intr-alt loc si nu li s-a spus. Eu la inceput, nu stiam ca am talent. Mi se spunea ca am talent, dau nu intelegeam ce-i aia. Ma puneau sa repet ca o maimuta o poezie, imi dadeau niste indicatii pe care le respectam cat puteam si, la sfarsit, vedeam ca erau bucurosi. Atunci banuiam ca fusesem talentat

A.I.: Si cand stie un actor ca a atins succesul, ca e cu adevarat talentat? Cand ia premii? Cand regizorul il saruta pe frunte? Cand e aplaudat frenetic.

T.C.: Dar talentul si succesul nu sunt neaparat legate. Iar actorii nu au mereu antenele racordate corect. Cunosc destui actori care traiesc cu senzatia ca au mare succes cand se rade puternic la un gest de-al lor sau cand cineva a aplaudat vehement in sala. Se imbata cu o impresie falsa. Succesul se simte, e in gena oamenilor sa stii ce e bine si ce e rau.

A.I.: La Teatrul National din Iasi ati debutat cu un rol in regia lui Ovidiu Lazar – si el pe atunci la inceputul carierei. Cum se facea teatru in anii ‛90? Si oricat de copilareasca e aceasta intrebare, va voi spune si argumentul meu. Intre un Sergiu Tudose care venea cu comentariile pe text si statea cu regizorul in pauza sa-si mai explice personajul inca o data si un oricare tanar actor de azi care isi invata partea lui de rol, stie vag ceva despre dramaturgul in piesa caruia a fost distribuit si alearga intre un studio de publicitate si un teatru de bar – cred ca e o diferenta enorma. Dvs cum vedeti distanta aceasta?

T.C.: Eu sunt cumva la mijloc, ma simt ca o punte de legatura intre generatia „greilor” pe care i-am gasit la Iasi – ii voi aminti acum pe Teofil Valcu, Sergiu Tudose, Emil Coseru, Adina Popa – si cei care sunt acum studenti sau care au absolvit de cativa ani. Da, lucrurile stau fundamental diferit. Mi se pare firesc ca lucrurile sa evolueze, dar e dramatic ca s-au schimbat prea de tot, ca generatiile care azi invata actorie nu au legatura cu trecutul teatrului nostru, nu au nimic din seva a ceea ce a fost odata. S-a rupt legatura cu traditia teatrului romanesc in proportie de 99%. Hai sa-i mai las un 1% Cezarului. Sa nu uitam ca teatrul romanesc a fost pe culmi mari in anii ’50, ’60, ’70.

A.I.: Am avut dramaturgi, regizori, scenografi, sa nu mai vorbim de actori…

T.C.: Nu vine de nicaieri ceea ce se intampla acum. E pacat ca noi o luam de la capat cu toate, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat pana atunci. E aberant s-o iei mereu de la zero. In anii ’90 am anulat tot si-am luat-o de la capat. Dar, mai fratilor, nu tot ce era inainte de ’90 a fost o aiureala. Erau multe chestii bune, numai ca replica vine de indata: „Pai erau chestii comuniste”. Dar erau lucruri facute de oameni. Ce are de-a face ideologia cu ceea ce fac oamenii?! Adica, ce? Eu sunt un actor marxist?! Si-acum vad un scandal proaspat la U.N.A.T.C. care ma indurereaza. Adevarul acolo e la mijloc, dar ma doare, dat fiindca breasla noastra – care si asa e vai de capul ei – e otravita de lege… Ne hacuim intre noi. Iar asta nu ne face cinste si nici bine. Si-asa lumea confunda adesea oamenii de teatru cu manelistii sau cu fatucele care se misca languros pe micile ecrane si care fac bani foarte usor. Noi suntem o breasla destul de amarata, castigam cat sa traim. Ne facem un mare deserviciu cand ne ridicam unii impotriva altora, intre noi.

A.I.: Gina Patrichi sau Anamaria Marinca? Stefan Iordache sau Marius Manole? Liviu Ciulei sau Silviu Purcarete? Care dintre ei va cheama mai mult?

T.C.: Dintre cei pe care i-ati pomenit si nu mai sunt printre noi, mi-as fi droit sa fie aici si mi-as fi droit sa fi lucrat cu ei. Eu, ca actor, cand imi place de cineva cum joaca imi doresc sa joc cu el. Nu vreau sa ma intalnesc la o bere sau doar sa-l felicit, sa-i strang mana. Vreau sa joc cu el. Ca de aia-mi place. De exemplu, am apucat sa respir din aerul lui Ciulei. Ma pregateam pentru facultate si cand Petre Gheorghiu, care l-a inlocuit pe George Constantin intr-un spectacol de Liviu Ciulei, m-a chemat sa vad o repetitie, m-am dus imediat. Am stat si eu in sala si m-a fascinat. Cata blandete avea… cata diplomatie, cat talent, cata viziune. Nu stiu, parea asa ca un inger …

A.I.: …un inger coborat printre ceilalti.

T.C.: Ca un inger batran. Incepuse sa cheleasca, avea parul alb la spate si avea o blajinatate de parca asteptam sa aiba un toiag, o aureola si sa fie Sfantul Petru. (Scurta pauza in care un ange passa cum spune Anouilh) Da. Mi-ar placea sa ma intalnesc cu titanii de altadata sau cu „titaneii” de azi – si-i numesc asa pentru ca sunt inca tineri.

A.I.: 2015 a fost un an plin pentru dvs. Nominalizarea de la Festivalul Filmului de la Berlin, pentru rolul din Aferim, selectia filmului Un etaj mai jos de Radu Muntean in Un Certain Regard la Festivalul de la Cannes. Roluri la Teatrul National din Iasi. Care sunt clipele care-au ramas cumva in adancul dvs intre aplauze, intre chipurile oamenilor din sala, intre emotiile din culise?

T.C.: Tot in stagiunea 2014-2015 am scos premiera cu Acasa, in miezul verii in regia lui Claudiu Goga si am luat premiul pentru cel mai bun actor jucand in rolul lui Charlie Aiken. 2014-2015 a fost un an profesional exceptional pe care-l asteptam parca de-o viata. A fost si un an dificil, caci in urma uzurii din aceasta perioada m-am si imbolnavit, efortul fizic depus fiind peste posibilitatile mele. E un an pe care-l asteptam mai degraba acum zece sau cincisprezece ani. Era cat pe ce sa refuz rolul din Aferim pentru ca stiam ca va fi greu, nu aveam cunostinte de echitatie… dar a fost un singur imbold: eu asteptam de-o viata sa mi se intample ceva frumos si cand acel ceva apare, cum sa ocolesc eu momentul?! Cum sa nu joc si eu intr-un film cu cai?! Pai, cand eram copil, visam mereu sa joc in filme cu cai.

A.I.: In acest western romanesc, asa cum a fost prezentat prin presa.

T.C.: Da, intr-un fel a fost considerat asa si de Radu Jude: un western, mai ales ca face trimiteri prin unele scene la filme de acest gen. Noi, cand eram in conferinta de presa de la Berlin, am spus ca este ESTern.

A.I.: Ioana Corban, fiica dvs, a terminat in 2012 Facultatea de Teatru la Iasi. Lucreaza deja la Teatrul „Luceafarul” din Iasi. Ce i-a pus in buzunare tatal cand fata a plecat in drumul ei prin teatru?

T.C.: Cand a inceput sa-si doreasca actoria i-am pus pietre grele in buzunare. Oricum cand veneau la mine preopinenti care voiau sa dea la teatru, strategia mea era sa-i sperii. Le spuneam cat e de greu acolo.

A.I.: Le prezentati calea negativa.

T.C.: Partea frumoasa e inutil sa le-o prezinti pentru ca ea i-a atras. Ei vad poleiala – lumini, flori, aplauze, autografe -, dar e trecatoare. Eu le vorbesc despre cealalta parte. Iar daca tot mai vrei sa te faci actor dupa ce-ti fac dusurile astea reci… Eu am crezut ca am speriat-o bine pe Ioana, dar tot la teatru a dat. Incet-incet, a inceput sa arunce pietrele pe care i le indesasem. Si-ntr-un fel e bine, pentru ca in opinia mea trebuie sa mearga pe drumul asta lucid, iar nu sa viseze.

A.I.: Teatrul romanesc si filmul romanesc cine e cea mai Cenusareasa dintre cele doua?

T.C.: Pai, una e Cenusareasa, iar cealalta e Ratusca cea urata. Ele depind de finantatori, aici e problema. Se vede ca n-avem o imagine prea stralucita noi ca tara in strainatate si, desi exista cateva domenii care sunt constant apreciate, printre care se afla si teatrul si filmul romanesc, ele totusi sunt vitregite in continuare. Parca e facut cu voie. Unde sunteti mai buni? La astea? Atunci la astea nu va dam bani. E ciudat. Pe de alta parte, la nivel individual sau particular lucrurile functioneaza mult mai bine. Filmul e salvat de initiativele particulare. E bine ca sunt oameni „nebuni” care vor sa faca lucruri minunate, chiar daca de oficiali nu sunt sprijiniti coerent si logic. Eu recunosc ca sunt un baftos – fac si teatru si film. Am avut sansa: s-a intamplat ca Porumboiu m-a luat intr-un film (A fost sau n-a fost?, 2005), filmul a placut si a luat un premiu mare la Cannes. Daca nu aparea sansa asta, probabil ramaneam un fel de stalp al scenei.

A.I.: Intr-un interviu acordat CinemaFrame raspundeati la intrebarea referitoare la sentimentele pe care le traiti cand vedeti filmul unde jucati astfel: „Am emotii foarte mari! Mi-e frica sa nu fiu aiurea, sa nu fiu eronat!” In lumea noastra postbrechtiana mai e la moda sa ai emotii? In marea de expozitivitate, in urma tuturor terapiilor de detasare-relaxare, unde-si mai gaseste locul emotia?

T.C.: E omeneste sa ai emotii, altfel ar trebui sa ma transform intr-un cyborg, probabil. Provenind din teatru, stiu ca daca am gresit in primul act o replica, ceva minuscul, care de cele mai multe ori scapa atentiei spectatorului, o pot rezolva in urmatorul act. Dar la film nu mai ai ce sa faci. Ai filmat, s-a facut montarea si cam asta e. Mai exista si o cochetarie a actorului in care replica e: „Uite, mai, au ales dubla asta, cu toate ca stiu eu ca in alta eram mai bun!” La teatru esti propriul stapan pe rol; la film e o armata de oameni care lucreaza si controleaza produsul final. Munca ta e in mana altora.

A.I.: In acelasi interviu m-a frapat putin incheierea: marturiseati acolo ca v-ati mutat din centrul orasului, la margine, unde aveti un peisaj deschis, liber, cu o manastire si dealuri. Si ca retragerea aceasta va face bine. Fulgurant, am avut in fata ochilor protagonistul din La Grande Bellezza – Jep Gambardella– si una dintre replicile sale: „Cel mai important lucru pe care l-am descoperit la cateva zile dupa ce am implit 65 de ani este ca nu mai vreau sa-mi pierd deloc timpul facand lucruri pe care nu vreau sa le fac”. Am facut oare conexiunea correcta? Sunteti in acel punct in care nu mai vreti sa faceti decat lucruri care conteaza?

T.C.: Aici pot fi doua intrebari. Voi raspunde la prima: spatiul mioritic in care m-am mutat are rolul de a ma izola putin de oameni. Ca structura, sunt un introvertit si ma aflu la o varsta cand sunt obosit de prezenta prea multor oameni. Prin natura meseriei intru in contact, mai ales in ultimul timp, cu mii de oameni pe care uit cum ii cheama sau pe care-i incurc. Spatiul unde sunt acum ma relaxeaza, ma detasez acolo. Sunt intrebat daca fug de oameni, daca m-am salbaticit. Nicidecum, dar am nevoie de putina distantare. Iar pentru a doua intrebare, voi spune ca survin momente cand vrei sa faci lucruri esentiale, deoarece simti inevitabil ca sfarsitul fizic se apropie. Nu poti spune la cincizeci si opt de ani ca ai toata viata inainte. Se apropie senectutea care-ti joaca feste. Nu stii cand dupa saizeci-saptezeci de ani celulele cenusii cedeaza si tu ai impresia ca judeci pertinent, desi nu e asa defel in realitate. Nu mai sunt la douazeci de ani sa spun ca mai pot gresi. La varsta asta nu-mi mai convine. E vremea rolurilor coapte si trebuie daruite cu tot mestesugul pe care l-ai agonisit.

A.I.: La multi ani, Teo Corban! Si va multumim pentru gandurile sprintare pe care ni le-ati impartasit.