Academicianul Ioan Enescu, unul dintre fondatorii școlii românești de cardiologie

Ion Enescu (23 august 1884, Porcești, județul Neamț - 14 martie 1972, Iași) - medic, membru titular al Academiei Române, profesor universitar. Localizare mormânt Eternitatea – parcela 21/I, rând 12, loc 1.

Absolvent distins al Colegiului „C. Negruzzi” din Iaşi, unde a primit de la marii dascăli ca Garabet Ibrăileanu, P. Bogdan, Dragomir Hurmuzescu, M. Carp educaţia şi cultura generală, dar şi suflul ideilor progresiste care aveau să-l călăuzească pe drumul vieţii sale.

Fiind atras de numele profesorilor Victor Babeş, Ion Cantacuzino, Gh. Marinescu, Toma Ionescu, îmbrăţişează cariera medicală, efectuând studiile universitare la Facultatea de Medicină din Bucureşti, unde este îndrumat şi remarcat de maeştrii săi, care-l promovează pe treptele învăţământului universitar.

Pentru desăvârşirea studiilor este trimis la Berlin unde a studiat şi lucrat doi ani (1913-1915) în clinica  profesorului Kraus şi la Institutul de anatomie patologică condus de profesorul Orth.

După primul război mondial a fost trimis cu o nouă bursă la Viena la clinica celebrului profesor Wenkebach – fondatorul specialităţii de cardiologie în medicină. Acest episod a însemnat o cotitură radicală spre cardiologie în traiectoria carierei sale medicale, beneficiind şi de experienta profesorului Rothberger cu care a lucrat nemijlocit în departamentul de explorări funcţionale cardiologice.

Cu o temeinică pregătire ştiinţifică şi profesională, pe care puţini din generaţia sa o aveau, doctorul Enescu se întoarce la Iaşi, pe care îl găseşte pustiit şi sărăcit ca urmare a primului război mondial. În condiţii grele de lipsuri, într-un spital cu clinici al căror spaţiu şi înzestrare se aflau la un nivel foarte scăzut, fără laboratoare şi instrumentar, profesorul Enescu îşi începe munca de apostolat, declanşând o luptă aprigă împotriva carenţei guvernului de atunci, dezvăluind starea deplorabilă a Iaşiului în general şi îndeosebi a învăţământului medical din acest oraş.

Datorită eforturilor sale, profesorul Enescu reuşeşte în cursul anilor următori să creeze un nou local de clinică în care înfiinţează şi dezvoltă o secţie de cardiologie.

În această clinică aveau să fie pregătiţi medici competenţi în domeniul medicinii interne şi al bolilor cardio-vasculare şi să ia naştere, sub conducerea profesorului Enescu, o şcoală de cardiologie, care a format valoroase cadre de specialitate.

Activitatea sa ştiinţifică multiplă este ilustrată de un imens număr de studii şi articole publicate în reviste de specialitate din ţară şi străinătate şi de 6 monografii consacrate nefropatiei hematogene bilaterale, terapeuticii bolilor aparatului circulator, terapeuticii bolilor interne, studiilor de balneologie, nefrozei cu predominenţa tulburărilor cardiace, insuficienţei cardiace.

În cursul ultimilor ani, studiile făcute de academicianul Enescu în colaborare cu elevii săi au fost orientate spre probleme de fiziopatologie cardio-vasculară care au făcut obiectul a 45 de comunicări ştiinţifice.

A efectuat studii şi cercetări privind dinamica cardiacă şi arterială din hipertensiunea arterială, valvulopatii, insuficienţă cardiacă, cât şi studiul gradientului ventricular în bolile miocardului, în afecţiunile cardiace determinate de pneumopatiile cronice, modificările electro- şi vectocardiografice în hipertrofia ventriculară dreaptă şi acţiunea diureticelor în tratamentul insuficienţei cardiace.

A efectuat cercetări care completează metodele de stabilire a diagnosticului aterosclerozei cerebrale referindu-se la modificările lipidice şi protidice sanguine.

Deosebit de importante şi absolut originale au fost cercetările efectuate împreună cu colaboratorii săi în domeniul dinamicii micii circulaţii din bronhopneumopatiile cronice, studiul gazelor sanguine şi al schimburilor respiratorii la bolnavii emfizematoşi, aspecte de farmacodinamie pulmonară.

Vectocardiografia instrumentală a fost un domeniu nou pe care  la abordat după 1945, publicând primele cercetări efectuate în România privind interpretarea vectorială a ECG, în special la tulburările de conducere intraventriculare, cardiopatiilor ischemice, hipertrofiilor ventriculare din hipertensiunea arterială şi bronhopneumopatiilor cronice.

Concomitent cu electrocardiografia, a fost primul din ţară care a utilizat şi metodele invazive de explorare cardiovasculară prin cateterism cardiac.

Aproape că nu există domenii importante de diagnostic sau de tratament cardiovascular pe care să  nu le fi abordat, inclusiv rolul apelor minerale carbogazoase asupra bolilor cardiovasculare, scriind şi un manual de balneologie.

Cu toate că preocupările clinice, teoretice şi de cercetare ştiinţifică au fost net predominante pe afecţiunile cardiovasculare, imprimând prin rezultatele obţinute împreună cu colectivul, faima şi prestigiul local cât şi naţional de clinică cardiologică, totuşi asistenţa medicală şi cercetarea ştiinţifică a bolilor de medicină internă au fost în egală măsură abordate, cu aceeaşi înaltă competenţă şi interes.

Astfel, a efectuat lucrări de anvergură privind spirochetozele pulmonare, rolul clorului gastric la normali şi în patologie, circulaţia sanguină intrahepatică şi rolul ficatului în circulaţia generală, afecţiunile renale etc.

A păstrat şi continuat din respect şi convingere pentru predecesorul său, preocuparea permanentă în practica medicală şi cercetare pentru problemele de farmacodinamie, efectuând studii privind diureticele, digitalicele, antihipertensivele sau antianginoasele.

A promovat şi a întreţinut constant concepţia de lucru în echipă atât pentru îngrijirea bolnavilor, cât şi pentru cercetare, colaborarea cu laboratoarele clinice, laboratoarele de fiziologie, farmacologie sau clinici de alte specialităţi. Această atitudine benefică a fost însuşită de colaboratori şi menţinută şi în prezent.

Pe lângă excepţionala activitate ştiinţifică şi profesională a desfăşurat cu talent şi dăruire o amplă muncă didactică exemplară, concretizată nu numai prin memorabile demonstraţii clinice, prezentări de cazuri sau admirabile cursuri pentru studenţi şi postuniversitare, dar şi prin monografii sau manuale de referinţă, dintre care amintim: „Nefropatii hematogene bilaterale” (colaborator C. Zosin)-1947; „Terapeutica medico-chirurgicală a bolilor aparatului circulator”-1947; „Terapeutica medicală a bolilor interne”-1948; „Nevroza cu predominenţa tulburărilor cardiace” (colaboratori D.Pollingher şi C.Negoiţă)-1958; „Insuficienţa cardiacă”-1960.

A avut deosebita capacitate de a-şi apropia colaboratorii, să-i formeze, să-i îndrume şi să le insufle dragostea pentru muncă şi profesie, formând o adevărată şcoală. Majoritatea discipolilor săi au ajuns la rândul lor profersori de medicină internă în Iaşi (G. Bădărău, C. Negoiţă, V. Tacu, A. Cosovanu, G. Ungureanu), în alte centre universitare din ţară (C. Zosin – Timişoara) sau în alte ţări (O. Zonenreich – SUA).

Eminentele contribuţii aduse de Acad. prof. dr. Ion Enescu în domeniul dezvoltării ştiinţei medicale, alături de activitatea didactică şi cea pe tărâm obştesc, probitatea ştiinţifică şi profesională, demnitate civică şi umană, fără compromisuri politice sau morale, i-au adus un imens prestigiu atât pe plan naţional, cât şi internaţional, fiind onorat cu numeroase distincţii printre care şi cea de membru al Academiei Române. (A. Cosovanu - articol preluat din volumul „Ctitorii prestigiului – 125 de ani de învățământ superior medical la Iasi”)