Pauza de cafea cu portretele Reginei Maria

Imi plac expozitiile cand sunt singura, cand parca scriu odata cu imaginile o pagina de jurnal.

Un asemenea moment complet am reusit sa traiesc in Cafeneau Veche de pe Lapusneanu cu Balcicul Reginei de Manuell Manastireanu, o colectie de treisprezece lucrari pe care am avut o jumatate de ora sa le privesc, bucurandu-ma de lumina miezului zilei, de cafeaua mica, de Janis Joplin si de compania unei pisici albe cu pete negre, care torcea fara griji alaturi, pe canapea – perfecta canapea de doar doua locuri. Lucrate la Balcic in tabara din 2011, panzele spun povestea unui chip, dublata de trairea celui care manuieste pensulele. Balcicul Reginei e de o simplitate zdrobitoare, e insorit, chiar si acolo unde se merge pe nuante inchise sau pe griuri, e o intindere de nisip, e o reductie a universului – orizontalitatea plajei si verticalitatea turnului  de la Castel, un orizont si o silueta. Regina Maria se transforma intr-un arhetip insumand in obrazu-i prelung (si ce bine se simte aici influenta lui El Greco sau a lui Edvard Munch) feminitate, suplete si o nota stranie care trimite spre fantomatic. Asa cum apare si in fotografiile cele mai cunoscute, protagonista expozitiei e fie incarcata de bijuterii, ca un personaj din picturile prerafaelite, fie e foarte naturala, apropiindu-se de imaginea sfintelor de pe icoane.

Imi dizolv zaharul, amestec laptele care coloreaza cafeaua cu nervuri albe, pana cand se omogenizeaza. Balcicul devine un spatiu de meditatie, o intalnire a artistului cu imensul, cu intrebarile, cu lumina. Transpare o sensibilitate in care se simte si o forta considerabila, de vreme ce un copac inflorit nu e doar un pastel, ci si un contrast intre alb si albastru profund, iar dintr-un profil silfic, lasat cu totul in umbra, se desprinde o privire patrunzatoare, care vrea sa se adanceasca, parca violent, in fiinta celui care priveste. Fiind ca ochiul este si pentru Manuell Manastireanu acel simbol care-l urmareste. Ori e privirea solitara, ori e privirea catre inalt, ori e privirea catre sine. Un autoportet ma retine mai multe minute. Doua profiluri – Ea si El, Regina si Artistul, Modelul si Creatorul, Trecutul si Prezentul, Maria si Manuel – si un singur drum spre inifinitul care uneste. Eu si Celalalt intr-o vesnica oglindirire, intr-un dialog care nu se mai petrece pe taramul cuvintelor, ci pe acela al privirii. Eu si Celalalt in confruntare, in diferenta si in atat de impreuna si foarte sinceri.

Cescuta a ramas goala, iar „amicul” de pe canapea se intinde visand. Din toate lucrarile – peisaje si portrete – se ghiceste vechea chemare „Thalassa! Thalassa!” ca si cum valul s-ar sparge si-ar reinvia intr-o continua zbatere intre a fi si a nu fi. Cautarea artistului in imensitatea dinafara este si o cautare in imensitatea din launtru. A doua e, poate, mai grea si mai abisala. Balcicul Reginei e un pretext pentru astfel de „intoarceri”.