Dincolo de noapte e intunericul

Exista in romanul lui Louis-Ferdinand Celine o descriere a unei calatorii spre Africa, pe un vas vechi numit Amiralul Bragueton. Peripetiile acelei calatorii, relatate de personajul-narator, zis si Ferdinand Bardamu, mi-au adus in minte de indata ideea filmului din 2010 regizat de Paul T. Scheuring, The Experiment. Ideea e aceea ca atunci cand un grup de oameni este scos in afara societatii, cand indivizii stau impreuna si trebuie sa se suporte unii pe altii dupa aceleasi reguli ale mediului din care au venit, sunt destule posibilitati ca acel grup sa-si restabileasca el singur un nou mod de raportare la celalalt si sa uite de toti cei 7 ani de acasa. Unicul principiu de relationare va fi destul de dur si va respecta legea supravietuirii; darwinismul isi va intra in drepturi in cel mai fioros mod: rezista cel mai puternic. 

Romanul lui Louis-Ferdinand Celine, Calatorie la capatul noptii, apare si contureaza aceeasi idee de mai sus, inca din anul 1952 (anul editiei de la Gallimard). In schimb, scoate in evidenta ceva in plus: oamenii, pe langa forta si instincte, mai au si inteligenta, unii pot fi atat de intelepti incat sa-i domine pe cei mai grozavi masculi (chiar si atunci cand le lipsesc muschii, hainele de firma si ochelarii de soare de la D&G). Este cazul lui Bardamu, care pricepe imediat situatia defavorabila in care se afla, observa la rece cum cei din jurul sau prind ura impotriva lui, fara sa aiba vreun motiv intemeiat. Isi da seama de metehnele fiecaruia (si fiecareia) dintre pasagerii acelui vas al viitorilor colonialisti ai Africii. Pentru a nu fi linsat, el le lauda si le impartaseste opiniile, devenind dintr-o data un tip foarte interesant. A aplicat intr-un mod eficient deviza lui Groucho Marx: “Astea sunt principiile mele; daca nu-ti plac, am si altele.”. Deviza aceasta o afla abia cand se trezeste in fata dusmanului, pe front, dupa ce s-a inrolat in armata de dragul imaginii bravului soldat, ce era aclamat si apreciat de societate. Experienta razboiului il face sa-si piarda increderea in umanitate; cruzimea impotriva aproapelui nu poate fi justificata in nici un fel, nu este necesara.

Celine are numeroase locuri in care pune animalele deasupra omului, deoarece acestea nu tineau cont de nici un fel de prejudecata si puteau trece de-o parte si de alta a frontului fara sa intalneasca ura de la vecin. Ura la fel de nejustificata, la fel de absurda, dupa cum si Ferdinand puncteaza cu sarcasm cand se refera la inamicii germani care trageau in el, desi nici macar nu-i cunostea, nu le facuse nimic si nici nu le zisese ceva de rau.

Razboiul este o legitimare a violentei prin ea insasi; iata lectia pe care am primit-o de la Celine. Razboiul, indiferent de cauze, nu este al unui popor, nu este al unei natiuni, ci e purtat in interesele cuiva care cere mereu: “Tunuri, oameni, munitie!”. Personajul Ferdinand Bardamu poarta un razboi care nu este al lui, care nu-l caracterizeaza, dar care ii va marca definitiv viata; cruzimea si violenta nu vin doar din partea inamicilor germani, ci traumatizant de hotaratoare sunt deciziile luate de gradati. Acestia, desi ar trebui sa fraternizeze cu soldatii, se folosesc de ei si le aplica un tratament inuman, de sclavi. Functia inalta le permite oamenilor sa-si scoata la suprafata tot raul din ei si sa-i asupreasca pe supusi mai mult decat din necesitate, dintr-o placere sadica de a-i vedea suferinzi. Natura umana se descopera in cele mai neprevazute momente, in situatiile de criza, cand nu i se mai impun restrictii de ordin social. Valorile transcendentale se scufunda odata cu cadavrele, cu hoiturile, in gropile comune sapate de interes, de principii nesanatoase, de ideologii, de false credinte. Raul din om se manifesta in voie, natural; se vede si se simte de la distanta in individ ca fiindu-i propriu si nicidecum un accident. Oamenii sunt rai de la natura, sunt malefici, fac raul din ura, din invidie, pentru a-si manifesta puterea, din placere sadica.

Autentica relatie cu alteritatea, ipostazierea unei posibile prietenii in aceasta lume, in care homo homini lupus e un adevar ascuns cu maiestrie de travesti, se face prin intalnirea lui Bardamu cu Robinson Leon. Leon, un soldat care s-a inteleptit si el pe front, nu e numai prietenul lui Bardamu, ci si umbra sa, alter ego-ul sau, indrumatorul sau.

Romanul lui Celine, Calatorie la capatul noptii, e un raspuns plin de incredere si de refuz a operei lui Dante, Divina comedie. Asa cum lui Dante ii este calauz poetul latin Vergiliu si apoi Beatrice, lui Bardamu ii este indrumator Robinson. Ei doi, contrar epopeii dantesti, se indreapta si se scufunda tot mai adanc in intuneric. Beatrice a lui Celine e reprezentata de Madelon, care nu-l conduce prin paradis, ci dimpotriva, in noapte tot mai departe, dintr-o dragoste refuzata, dintr-o iubire nedorita. Aceasta pentru ca Robinson are o idee mareata: nu exista paradis pentru el in lumea aceasta, nici in alta.

Schopenhauer ar jubila daca ar afla ce discipol are in persoana autorului Louis-Ferdinand Celine. Nietzsche ar fi putin descumpanit, de ce adica nu s-a putut adopta o conceptie dionisiaca despre lume si a ramas la acel pesimism anihilator, acel pesimism nenatural al lui Schopenhauer? Ei bine, pentru ca razboiul nu-ti ofera posibilitatea unui ideal sau vreo unei bucurii. Cum zice Robinson deznadajduit, e imposibila fericirea intr-o cacatoare, fie ea si de scurta durata, efemera.