Cum s-a auzit Robin and the Backstabbers in Underground (partea a II-a)

Despre RATB-isti stiam sigur ca vor urca foarte motivati pe scena. Baietii vin spre microfoane si isi incep show-ul cu ceva care aduce cu o strigatura: debuteaza cu o propozitie conditionala “Daca vrei sa ai gagica” si se termina cu un sfat - trebuie sa o plimbi pe Stefan cel Mare si sa-i dai rum. Original, si adaptat specificului local. Apoi trec, fara niciun menajament, la poate cea mai asteptata piesa, SPNZRTR. Surpriza pentru stilul cu care ne-au obisnuit, chiar suna aproape de varianta de pe album (puteti sa va convingeti singuri aici), incep sa vad oameni zambind in timp ce lasa sa le curga “rauri de dezinfectant” dintre buze.

Urmeaza un ritm care, oricat de des reiau search-ul prin memoria auditiva, nu-mi apare in niciun rezultat... “and the beat goes on”. Cand aud cuvintele de la Sat dupa sat imi doresc in sinea mea ca doar prima strofa sa fie reorchestrata asa, pentru ca legatura cu melodia care mi-a vibrat de atatea ori radio-ul in piept vara trecuta e sublima, dar lipseste cu desavarsire. Gluma pare ca se ingroasa cand, neschimband ritmul, recunosc versurile de la Soare cu dinti. Ma uit in jur, oamenii sunt la fel de nedumeriti, cativa incearca sa fredoneze... and the beat goes on.

Andrei Proca pare ca incepe sa prezinte trupa, trece repede de baterie pentru a evidentia prezenta lui Vlad Fenesan la bas. E clar ca nu i-au convenit scandarile din decembrie ("Basu' mai jos!)... “La mine-n camera e-ntuneric ca-ntr-o inima dar oriunde arunc tot nimeresc si sparg ceva”. Natasha reaprinde lumina in inimile fanilor veniti sa se bucure de trupa lor preferata. “Deci iubirea conteaza.” Publicul se simte din ce in ce mai bine, iar Vanatoarea regala face grupul de doi baieti si o fata din stanga mea sa sara in sus de bucurie. Se poate spune ca show-ul a inceput cu adevarat.

Nu degeaba baietii mi-au spus ca le-ar placea sa cante pe aceeasi scena cu The Constantines (al carui solist a deschis pentru ei la Silver Church), pentru ca urmatoarea piesa e un cover dupa Draw Us Lines. Один, два, три, четыре, Robin da startul in rusa pentru un nou cantec, Rosu Frana. “Raman dator c-un zambet”, mi-am facut griji degeaba, trupa asta poate sa sune bine si la Iasi. “Mister state trooper please don't stop me”, zice Florin, chitaristul care face vocea si la Kriminaal, in timp ce baga un cover dupa Bruce Springsteen. Intre timp, Andrei Proca “priveste savant cu inima beata de iubire” si ne injecteaza un Bacovia Overdrive. Daca mai ramasese cineva reticent prin public, sigur ala a fost momentul convertirii.

Urmeaza, in uralele celor asezati mai aproape sau mai departe de scena, Cand te-am cunoscut, Cristina, cu solo-ul demential care a scuturat toata capetele din Underground, apoi un fragment (cover) dupa O Death a lui Ralph Stanley, care se dovedeste a fi intro pentru o versiune foarte buna a Iguanei facatoare de minuni. Andrei Fantana lasa clapa pentru a filma publicul cu telefonul. Urcat pe valurile de simpatie care se revarsau constant dinspre public, Robin intreaba “Ce mai cantam?” “Nu mai vreau sa aud niciun cantec trist” ii face sa tresalte pe cei care-si pierdusera speranta ca vor mai auzi o versiune vibranta de Sat dupa sat. Primesc si eu un bonus, Kriminaal-ul lui Florin – chiar daca aducerea unui sunetist a imbunatatit substantial calitatea sound-ului revarsat spre public, abia pe piesa asta cu o instrumentatie mai light am inchis ochii de placere.

In sfarsit vine si un cantec nou de pe viitorul album, Arhanghelsk, intitulat Minciuna mai mare nu am. Sunt unele piese de care te indragostesti de la prima ascultare (Iguana a fost una dintre ele), nu acelasi lucru pot spune si despre Minciuna... Nu-i nimic, mai ascult acasa. Pana atunci, Marele zgomot e doar piesa dinainte de Soare cu dinti, care primeste si ea o versiune apropiata de ce am auzit cu totii primele dati pe youtube sau la radio.

Publicul e in delir, cere bis, Robin marturiseste cu o sinceritate dezarmanta: “Voi faceti ce vreti, noi oricum ne intoarcem”. Isi cheama fratele, Vladimir, de la baterie, pentru a canta impreuna “promite-mi ca nu uiti, ca nu uiti niciodata/ din toate astea am ramas doar noi”. Masina 682 a trecut si ea repede prin statia de RATB, dar Robin tot nu se da dus: au inceput referinte la bas, bautura, prezervative, “chestii pseudo-poetice ca sa mai stau pe scena”, cum singur marturiseste. Multumit de vibe-ul salii, arunca un “Fericire pentru toata lumea si hai sa nu plece nimeni suparat”, apoi incheie cu versurile piesei care da titlul albumului urmator, Arhanghelsk.

Cand dai publicului ce asteapta, sigur nu pleaca nimeni suparat. Ba suparati pot fi cei care, dupa primele concerte Robin and the Backstabbers la Iasi, n-au mai venit pentru ca au crezut ca nu se mai poate mai bine. Robin & co au demonstrat ca daca vor cu adevarat, pot. De aceea de data asta ii felicit si le urez sa pastreze cat mai mult senzatia ca au ceva de dovedit: rezultatele ii pot face sa nu mai vrea sa se dea jos de pe scena.