Ultimul Godot ne invata mintuirea dobindita prin asteptare

Publicul a fost intimpinat de un decor simplist, neschimbat pe parcursul intregii reprezentari dramatice, ce nu a depasit 30 de minute. Cu exceptia tomberonului, care este golit, mutat, aruncat pe tot spatiul scenic si a sticlei care se presupune a contine alcool, regia nu a parut sa mai necesite nicio alta completare. Aceasta rutina vizuala denota o inactiune ascunsa in actiune. Sau o actiune falsa, caci unitatea de timp – seara – metaforizeaza lipsa oricarei intimplari, in contradictie cu rigorile teatrului clasic, unde cronosul impunea initierea actiunii dimineata si incheierea acesteia in seara aceleiasi zile.

Primele replici se grefeaza pe un conflict initiatic intre Beckett, interpretat de Silviu Curut, si Godot, personaj pus in scena de catre Cristian Popovici. Insistind, pe rind, sa intre la teatru, viitorii parteneri de dialog se izgonesc reciproc, lasind sa planeze deasupra intregii actiuni, inca din prima scena, absurditatea comicului. Tehnica schimbului de roluri (nu de personaje!) este des intilnita in teatru, ea marcind o interdependenta si, in acest caz, o comuniune de netagaduit intre cei doi. Motivul izgonirii este simplu: „Teatrul s-a inchis. Piesa nu se mai joaca!”, repetat obsesiv pe tot parcursul reprezentarii dramatice. Acest tragic laitmotiv evidentiaza realitatea mocirloasa in care se afunda arta scenei si dezinteresul publicului de a mai fi prezent in salile de spectacol. Afirmatia se desprinde nemilos si dintr-una dintre replicile lui Godot: „Imi pare rau ca miine n-o sa mai am unde sa mai merg. Si-o sa-l inchida si pe asta”.  

Tipic regiei lui Aurel Luca, actorii Teatrului Ludic au pastrat si de aceasta data o conexiune cu publicului prezent, prin contactul vizual, adresarea directa, utilizarea intonatiilor puternice si a modului vocativ, precum si prin naturaletea jocului. Conflictul dintre Beckett si Godot devine un conflict cu publicul – imaginar, desigur –, acest schimb de perspectiva fiind marcat de replicile taioase care se incheie cu strigatul „Gindeste, porcule!”, adresat publicului.

Dialogul are loc in afara teatrului, ambele personaje sint imbracate deplorabil, reprezentind cu finete conditia actorului. Cuplul artistic functioneaza impecabil si se hraneste dintr-o meditatie asupra prieteniei, oricat de imposibil ar parea la inceput, a afectiunii si eroziunii acesteia. Interpretii pleaca de la un arhetip, innobilindu-se apoi de marca individuala. Beckett este masca celui care nu reuseste sa se opuna destinului, fiind ancorat intr-o lume ostila, lovit in permanenta de violenta si suferinta. Godot este idealistul inteligent, spiritual, caustic, apt sa creeze intotdeauna intriga. Pentru ca Beckett reprezinta creatorul (umbra) iar Godot, creatia (sinele), niciunul dintre cei doi nu reuseste sa se separe intelectual de celalalt. Asadar, cupletul este alcatuit din personaje care depind unul de altul.

Nelinistea pune cu incetinire, dar siguranta, stapinire pe cei doi. Intrebarile pe care si le adreseaza, rodul conflictelor si al impacarilor lor inconstiente sint cit se poate de omenesti in această ordine a derizoriului si in cadrul aparent firesc al teatrului absurdului. Amandoi sint inca in asteptarea lui Godot. Nu ne este sugerat foarte clar care este celalalt Godot, caci personajul cu care dialogheaza Beckett ramane constant si convingator pina la sfarsit. Cert este ca asteptarea dureroasa ramine tema centrala a piesei, completata fiind de apasarea nelinistii si iminenta deznadejdii. Regizorul iesean manevreaza realitatea invizibila prin resorturile specifice fictiunii dramatice. Imposibilitatea supravietiuirii in conditiile asteptarii lucide a cuiva care refuza pentru totdeauna sa apara respinge viata insasi. Personajul Godot recunoaste, de altfel, ca ar prefera sinuciderea: „Mi-ar placea sa ma sinucid. Sa fiu ars pe rug. Cenusa sa fie aruncata in toaleta unui teatru, dar un teatru celebru!”.

Sfirsitul fiintei se contureaza, astfel, tot in jurul visului de altadata, amintit la inceputul piesei: „Am renuntat la visul meu cel mai drag. Visul meu cel mai drag a fost teatrul”, replica pe care o rostesc ambele personaje. Tot in cinstea institutiei dramatice, cei doi gasesc in tomberon o masca cu care isi acopera chipurile si caruia ii reatribuie caracteristicile ei ludice. O venereaza ironic („Preacinstita masca!”, „Preafrumoasa masca!”), pentru ca in cele din urma sa exclame dezamagiti, poate de propriul joc: „Cine mai stie in ziua de azi sa mai poarte o masca?”. Un senzor fin detecteaza comicul in simburele fructului amar. Spectaculosul este rezultat din armonizarea tuturor contradictiilor, dintr-un raport de forta echilibrat intre principiul realitatii si cel al placerii.

Moartea este amintita deseori in replicile personajelor. Sinuciderea este contemplata, teatrul a murit, iar ele beau pentru asta, dupa ce au deplans „decesul”. Godot este inspaimantat, crezind pentru o clipa ca totul se scufunda si ca vor muri amandoi. Cu speranta inca vie, Beckett ii spune „Nu murim noi cu una, cu doua”. Personajele noastre ramin in viata, gasind intotdeauna ceva care sa le dea impresia ca traiesc.

Existentialismul piesei beckettiene este surprins si in adaptarea regizorului Aurel Luca, deoarece personajele create isi pun deseori intrebari fundamentale vizind in mod serios existenta lor subiectiva si cu valoare intrinseca. Absurditatea insasi este o ramura a existentialismului, avindu-l drept pionier pe Søren Kierkegaar, si pozitioneaza faptul ca, desi semnificatia inerenta poate exista foarte bine in univers, fiintele umane sint incapabile sa o descopere din pricina unei forme a limitarii mentale si filosofice. Godot intreaba: „Poate crezi ca mie mi-a fost usor, nu? In definitiv, cine sint eu si cum e posibil sa te joci in halul asta cu mine?”, pentru ca mai apoi sa isi marturiseasca adinca mahnire si umilinta in fata unei providente nemiloase: „sint atit de aplecat incit imi vad picioarele. Spun ca pamintul s-a stins, dar adevarul e ca nu l-am vazut niciodata luminat”. Beckett acompaniaza acest exercitiu lamentabil, repetind in monologul sau replica intonata gradual: „Plingi si nu stii de ce plingi. Si incetul cu incetul devii tot mai trist”.

Negativismul pluteste hazardat mai ales in momentul constientizarii solitudinii profunde la care este condamnata fiinta umana. „Toate ferestrele sint inchise, toate perdelele sint trase”, spune Beckett, sugerind indirect inchistarea, deseori, de buna voie. Godot conchide ca „cel mai bun lucru pe care poti sa-l faci este sa stai inchis intre patru pereti”. Caracteristic teatrului absurdului, toata aceasta drama este pulverizata de veselia inconstienta si de risul deconcentrat pe care le imbratiseaza personajele cu acelasi patos de care au dat dovada actorii de la inceputul si pina la sfirsitul piesei.

Amatorismul acestora nu a fost sesizat nicio clipa, au fost de apreciat naturaletea exprimarii sentimentelor, improvizatiile si pastrarea in permanenta a comuniunii cu publicul. Asemenea unui cerc inchis, cele doua personaje se hotarasc sa vina si miine la teatru, sa-l astepte pe cel ce nu a aparut: „GODOT: Pe cine sa asteptam? / BECKETT: Pe Godot. / GODOT: Pe Godot? Si daca vine? / BECKETT: Daca vine ... suntem salvati!”. Mintuirea se dobindeste, asadar, prin zabovire. Pentru a supravietui incercarilor spiritului, omul trebuie sa joace si de aceasta data jocul sortii si sa isi poarte blestemul intilnirii cu absurdul. Sau, in alti termeni, sa poarte absolutul absurditatii existentei in lipsa unui scop intrinsec.