- 6784
O carte umbroasa, cu titlu grozav, sunand a muzica dintr-un trecut nu prea indepartat, dar nici intru totul identificabil. Ceva vechi si deprimant, ceva ce n-are foarte mult pentru noi, chilipir de pe la Targul de carte Librex. Leaving Las Vegas de John O'Brien (Polirom, 2007), cel putin romanul saptamanii (mele), foarte probabil chiar al lunii.
Sera e o tipa care nu accepta numai complimente pentru frumusetea ei. Ar fi fost, de altfel, mult prea putin pentru ca nu e doar atata lucru de capul ei. E in ea si o maleabilitate care surprinde pe fundalul integritatii ei de om singur. E o rabdare de a incasa toate mizeriile pe care nici macar nu le mai gaseste obositoare. Sera nu tine la ea insasi, dar nici nu se uraste, nu-si cauta sensuri, nici nu-si pierde vremea muncind la rostul altora. E comoda si dorita, dar nu cine stie cat. Sera e prostituata.
Ben e un tip care nu mai poate vedea Los Angelesul cu ochi buni. Sau, poate, e vorba despre lume in general, cu care trebuie sa fi avut el ceva probleme odata. Noi vedem, in orice caz, doar varful icebergului: o casnicie esuata, somaj si multa bautura. Valuri, mari si oceane. Un univers de bautura. Ben e, desigur, alcoolic.
Fara a avea pretentia premeditarii, Las Vegasul ii aduce impreuna. N-au de gand sa se vindece unul pe altul, nu se incurca in compasiuni lungite, nu vor sa se vada mai buni prin ochii celuilalt, pentru ca, sa recunoastem, compania cotidiana cam la asta se reduce: la nevoia aprobarii si la cheful de a fi reflectat intr-un mod flatant.
Sera si Ben, dupa o cunoastere fizica minimala, se vad intr-o prietenie melancolica, toleranta si lipsita de orice justificare. Nu e cazul sa le fie rusine, nu se simt obligati sa-si exprime aparenta verticalitate, doar vorbesc mult si beau si mai mult si merg prin cazinouri. Ceea ce e, intr-adevar, o viata marunta, dar bine facuta, reala. Daca e ceva ce pot face cu adevarat impreuna, atunci e sa se consume simultan, sa se lase in intimitatea disparitiei lor, sa aiba timp sa-si vada reciproc caderile, neirosindu-se pe reprosuri. In fine, niste ideali in felul lor. Si mai ca as spune chiar idealisti, cu toata viata lor gaunoasa, in ciuda jumatate-peste-jumatat-iubitului care-o supravegheaza pe Sera, dincolo de culorile violente ce seamana molestari pe fata ei, lasand la o parte secventele de sevraj ale lui Ben, toata absenta sa si, in general, problemele sale legate de apartenenta la viata sa, dincolo de toate aceste lucruri care i-ar cam explica drept epave umana.
O carte frumoasa si trista, scrisa cu gust. Hotarata pana intr-acolo ca isi permite un deznodamant perfect previzibil. Nu-si vrea personajele salvate, iar asta am simtit-o si eu. Nu m-am amestecat, incercand sa par, probabil, ca am invatat ceva de la cei doi. Un roman in care autorul a fost personaj mai mult decat s-ar fi asteptat oricine. Pentru ca – si probabil acesta e detaliul cel mai discutat legat de aceasta carte – unul sau poate mai multe gloante au ajuns in capul lui John O'Brien in '94 (cand avea doar 34 de ani), la vreo doua saptamani dupa ce convenise sa i se ecranizeze acest roman descurajant. (Se temea, se zice, ca pe mana regizorului Mike Figgis, cartea va deveni un manual de salvare.) O sinucidere dincolo de care s-au auzit destul de putine, la noi nemaifiind traduse alte carti (postum) de-ale sale, cu exceptia romanului de debut.
In final, revenind putin la film, am vazut un Nicolas Cage si o Elisabeth Shue care i-au jucat fara abateri pe Ben si Sera. Apoi, soundtrack minunat si, in general, o directie cu care m-am impacat tare bine. Bifati-l!