- 3805
A aparut de curind la Nemira (2012) o „carte linistita” (juriul premiului Man Booker), cu o coperta roz la fel de linistita, desi poate nu tocmai potrivita. O carte linistita care a cistigat premiul mai sus mentionat la doar doua luni de la publicare: Sentimentul unui sfirsit, Julian Barnes.
Desi sint la prima intilnire literara cu Julian Barnes, pot spune ca nici acesta nu este un autor mai putin linistit, scriitura fiindu-i calma, inteleapta, matura. La fel si protagonistul, Tony Webster. Citind cartea, am avut in permanenta sentimentul ca stau de vorba cu el, un om cit se poate de comun si de britanic; un om care a ajuns sa traiasca mai mult din amintiri si din repovestirea (astfel si retrairea) lor. Imi imaginam chipul lui Tony Webster, ba chiar si fotoliile pe care stateam, bautura pe care o savuram si sosetele care i se iveau de sub pantalonii poate prea scurti. Desigur, ceea ce imi hranea inchipurile era si adresarea directa (si foarte respectuoasa) a naratorului.
Prin urmare, l-am perceput pe Tony Webster ca pe un bunic nostalgic, melancolic si solitar (poate un pic prea sincer pentru un bunic cind vine vorba de exprimarile plastice; putine, e drept) care-si povesteste viata. Ba mai mult, Tony Webster mi-a amintit de bunica mea si de discutiile pe care le aveam cu ea; discutii care ne faceau bine amindurora. Ea retraia evenimentele si poate astfel reusea sa se detaseze de unele si sa le aduca un sfirsit; eu eram doar curioasa. Curiozitatea aceea de nepoata fascinata de viata generatiilor anterioare. Desigur ca uneori discutia divaga si dura ceva pina revenea la povestea initiala si pina ii aflam deznodamintul. Atunci ma plictiseam si ma enervam. Voiam sa aflu sfirsitul povestii si bunica mea incepea alta! Mai tirziu, poate prea tirziu, am inteles ca nu se poate altfel; ca vine un moment cind viata nu mai inseamna planuri de viitori, sperante si visuri, ci doar un sir de amintiri atemporale si aspatiale.
Intocmai si cu Tony Webster. Pe masura ce il ascultam si ma tot uitam la sosetele lui, ma enervam cind oprea firul narativ pentru a introduce alte amintiri. Ori eu abia asteptam deznodamintul! Insa el se distanteaza de bunica mea pentru care fotoliul acela rosu si oamenii din jurul lui ajunsesera singurul ei univers. Tony Webster e un bunic inca activ, independent. Un bunic modern: nostalgic, chel, care conduce un Polo si este un fost sot intelegator si un tata deloc sufocant si autoritar. El povesteste o intimplare pe care o credea de multa vreme incheiata, dar care ii invadeaza viata si ii zguduie stabilitatea si increderea in sine chiar si dupa atitia ani. Se credea impacat cu viata, multumit, dar Veronica (o fosta iubita din tinerete) i-a aratat din nou ca nu a inteles nimic (fraza care l-a marcat) si ca in tot timpul care s-a scurs s-a lasat condus de propria-i existenta monotona.
Povestea bunicului din cartea lui Julian Barnes ne aminteste ca vine un moment pentru fiecare dintre noi cind va trebui sa dam socoteala in fata propriei constiinte. Un moment cind sentimentul sfirsitului – nu al vietii ca atare, ci a altceva: sfirsitul oricarei posibilitati de schimbare a acelei vieti (175) – ne va forta sa tragem linie si sa ne asumam toate neimplinirile, visurile spulberate si amintirile. Sa ne asumam micimea propriei vieti.
Foarte pe scurt, Julian Barnes este un autor intelept cu o carte inteleapta si-un protagonist intelept. Nu insa stralucit.