Zero Dark Thirty: propaganda la superlativ

Cum n-am fost deloc entuziasmat de The Hurt Locker, am pasit cu oarecare reticenta vineri seara in sala de cinema. Surprinzator pentru o premiera, iesenii nu s-au inghesuit la ultimul spectacol al primei zile de week-end (aici vad doua posibilitati: ori au fost descurajati de tema, ori l-au vazut deja pe alte cai). Insa, desi a durat 157 de minute, nu a vorbit nimeni in timpul filmului, cu atat mai mult sa plece inainte de final – performanta daca e sa ma gandesc la ultimele vizionari de care am avut parte la Cinema City. Aici e unul din meritele lui Bigelow si scenaristului Mark Boal: orice s-ar spune despre modul cum au ales sa reflecte tema, tensiunea graduala din desfasurarea actiunii functioneaza, iar climaxul te tine cu sufletul la gura chiar daca deznodamantul e cunoscut.

De fapt, pentru cineva care urmareste cat de cat atent situatia geopolitica, nici unul dintre evenimentele reale pe care e construita fictiunea combinata cu partile de adevar (procentul nu-l vom sti niciodata, trebuind sa asteptam desecretizarea documentelor CIA) nu este necunoscut. De la inregistrarile conversatiilor telefonice ale unora dintre persoanele care aveau sa-si piarda viata la 11 septembrie 2001, incercarea lui Richard Reid de a detona explozibilii din pantof  (din cauza careia trebuie de multe ori sa ne descaltam prin aeroporturi), atacurile planuite asupra Heathrow si cele reusite din 7 iulie 2005 in Londra sau puternica lovitura primita de CIA in atentatul din decembrie 2009 de la Camp Chapman, toate au fost reflectate pe larg in presa internationala.

Roscata Jessica Chastain (pe care o cunoasteti din The Tree of Life sau The Help) face un rol foarte bun interpretand-o pe Maya, agentul CIA din celula desemnata sa-l anihileze pe Osama bin Laden care a intuit pentru prima data posibilitatea ca teroristul sa se ascunda in complexul din orasul pakistanez Abbottabad. Rodul muncii de 10 ani a echipei este recreat extrem de fidel intr-o secventa captivanta de 25 de minute, aproape identica ca durata cu cea a misiunii comandourilor Navy SEAL. Acestea il ucid pe bin Laden in urma unui atac supriza, neautorizat de pakistanezi, asupra unei tinte situate la ceva mai mult de un kilometru de echivalentul celebrei academii militare West Point din SUA.

Controversele ce inconjoara filmul nu sunt legate de fidelitatea prezentarii evenimentelor sau personajelor, ci de modalitatea prin care Bigelow le pune in scena sau insereaza secvente de tortura (denumite orwellian Enhanced Interrogation Techniques) ca waterboarding (sufocarea cu apa), umilirea suspectilor, privarea de somn si hrana, etc. Nu doar filosoful marxist Slavoj Žižek face o cronica furibunda in The Guardian, atacurile vin chiar si de pe teritoriul american: Matt Taibbi isi intituleaza recenzia din Rolling Stone “Zero Dark Thirty este ultima victorie a lui Osama bin Laden asupra Americii”. Sunt doua principale reprosuri pe care oricine vrea sa le treaca in povestea de suprafata si sa interogheze elementele constituente regasite in aceste critici. Primul este legitimarea torturii, prin lasarea senzatiei ca ar fi fost singura cale pentru a obtine informatii relevante de la suspectii aflati in custodie in diverse black site-uri – locatii secrete in tari aliate, exemplul ilustrat in film din Polonia fiind in centrul unui imens scandal de presa. Al doilea este modul in care a fost prezentata ca un succes deplin operatiunea de lichidare, cu tot suportul cinematografic care o prezinta pe Maya inainte, in timpul asaltului si dupa ce se convinge ca barbatul mort din sacul descarcat din elicopter este chiar Osama bin Laden. Niciun cuvant despre ilegalitatea actiunii, despre oamenii nevinovati care cad secerati de gloantele Navy SEALs inainte ca acestia sa aiba confirmarea ca au in fata tintele cautate.

Intr-o scrisoare pentru LA Times, Bigelow isi apara modalitatea aleasa de a prezenta tehnicile de tortura folosite de guvernul SUA astfel: “Cei care lucreaza in domeniul artistic stiu ca ilustrarea nu inseamna aprobare. Daca ar fi fost asa, niciun artist n-ar mai fi fost capabil sa picteze practici inumane, niciun autor n-ar fi putut scrie despre ele, si niciun realizator de filme nu ar fi putut cerceta subiectele spinoase ale vremurilor noastre”.

Indiferent daca va satisfac argumentele ei sau nu, sunt cateva elemente in filmele pe care americanii si le-au ales ca favorite la Oscar care dau de gandit. Argo transforma un esec de proportii al SUA in Orientul mijlociu intr-un motiv de mandrie nationala si studiu de caz asupra folosirii inteligentei contra unui popor iranian infatisat doar prin tuse caricaturale. Django Unchained beneficiaza de interventia divina a lui Tarantino care elibereaza de doua ori un sclav negru doar pentru ca acesta sa-si satisfaca setea de razbunare impotriva celor care-i batjocorisera sotia. Lincoln face apologia folosirii oricaror mijloace (printre care amenintari, trafic de influenta, cumparare de voturi, fals in declaratii la cel mai inalt nivel) pentru atingerea unui scop nobil, tema reluata intr-un cadru apropiat zilelor noastre de Zero Dark Thirty care alege o simpatica roscata pentru a ilustra rolul personajului obsedat de razbunare, de data aceasta justificata ca politica de stat (“I want targets. Do your fucking jobs. Bring me people to kill.”)

La inceputul secolului trecut, pus in fata cu experienta cinematografiei, filosoful Walter Benjamin scria: ”La cinema, privirea nu se poate fixa niciodata [...] Gandurile mele au fost inlocuite cu imagini miscatoare.” Precum personajul interpretat de Maya, intentionat neindividualizat printr-un portret mai cuprinzator, la inceput spectatorul stramba din nas; dupa care, prin expunerea repetata si vehicularea sub diverse forme a acestor elemente, in povesti care mai de care mai captivante si atragatoare, ajunge apoi sa tolereze, sa aprobe si chiar sa le foloseasca. Sau cel putin asa ar fi de dorit. Din fericire, asta inca depinde de fiecare dintre noi.