Beasts of the Southern Wild: filmul panaceu

De ar fi sa dau o definitie acestui film, cred ca m-as limita la un Labirint al lui Pan, pe care l-am simtit mai putin acut. Exista, de fapt, doua modalitati in care asimilam povestea. Prin momentele lui emotionale, cadrele dulci si structura perfecta a personajului principal, ne trezim cititori ai unei povesti de adormit copii. Este foarte usor sa ne scufundam aici si sa nu mai putem iesi, caci filmul abunda de dulceata si drama. Dar daca reusim sa ne sustragem de la ceea ce pare o adunatura de imagini dure si cuvinte frumoase, care se succed intr-o anumita logica interesanta, atunci vom descoperi ca avem in fata un univers ce sta sa explodeze.

Spre deosebire de filmul lui Guillermo del Torro, acesta trebuie scormonit mult mai multa vreme pentru a imprastia ceva parfum. Dar daca ajungem sa facem asta ne vom da seama ca vom fi bintuiti de doua elemente: Hushpuppy si a ei devenire glorioasa. Cu o structura perfecta si o minte exagerat de cuprinzatoare pentru varsta ei, fetita reuseste sa ingenuncheze bestiile din subconstient si sa accepte ca orice componenta a lumii in care traieste are un sfirsit. Excelent imbracata, aceasta metafora a mortii ce genereaza un comportament de adult in fiinta unui copil, este punctul culminant al intregului film. Tradus intr-o scena memorabila, in care micuta Hushpuppy face ca toti monstrii sa se inchine in fata ei cu un singur gest subtil, acest moment ne face sa uitam de toate neajunsurile filmului, care ar putea umbri acest debut de succes.

Si de ce sa nu admit faptul ca pina sa ma intind cu privirea pina la ceea ce aproape m-a facut sa ma ridic in picioare si sa aplaud, am crezut, cu putere, ca privesc aceeasi drama in care se amesteca teama de abandon, cu neputinta si cu scenele regizate pina la distrugere. Dar, nu. Pentru ca in Beasts of the Southern Wild nu este vorba despre acelasi copil si acelasi destin, pe care l-am vazut de atit de multe ori, ci este vorba despre o reteta perfecta pentru a zgindari subconstientul, dar si pentru a mingiia pupilele. O imbinare aproape perfecta intre rolul ce o transforma pe actrita Quvenzhané Wallis (Hushpuppy) in cea mai tinara nominalizata la Oscar, un scenariu cu care regizorul Benh Zeitlin iese elegant din anonimat si o imagine impecabil controlata.

Pe scurt, acest film poarta pentru mine chipul unei comparatii ingrosate: este asemeni unui bandaj, ce reuseste sa acopere orice carenta din sufletul privitorului si sa devina bun de pus pe orice rana.