- 3589
Zeul Macelului pe scena ieseana
Textul din spatele aceastei piese este scris de unul dintre cei mai la moda dramaturgi francezi ai momentului, Yasmina Reza. Acesta a atras atentia si binecunoscutului regizor, Roman Polanski, care il transpune cu succes, zic eu, intr-una dintre cele mai bune comedii ale anului 2011 sub titlul de Carnage. La teatrul iesean a fost tradus mot à mot din franceza ca Zeul Macelului si a fost pus in scena de Hadji-Culea, caruia de aceasta data i-au iesit cartile, alegand foarte nimerit actorii. Piesa s-a jucat si pe Broadway unde a inregistrat un imens succes, primind in anul 2009 premiul Tony pentru cea mai buna piesa si premiul Laurence Olivier pentru cea mai buna comedie.
Subiectul pare la o prima vedere destul de simplu. Doua perechi de parinti grijulii se intalnesc in sufrageria apartamentului uneia dintre ele sa discute civilizat despre incidentul petrecut la scoala intre odraslele lor, incident in urma caruia unul dintre baieti, Bruno, ajunge acasa cu doi dinti in minus drept pedeapsa pentru ca a refuzat sa il accepte pe celalalt, pe tanarul Ferdinand, in „gasca” sa. Michel, tatal victimei, interpretat de Calin Chirila, este un om simplu fara prea multe aspiratii, un comerciant ce apartine paturii sociale mijlocii. Sotia sa, Veronique (Haruna Condurache), este o mare amatoare de arta, fiind „o ditamai artista la randul ei”, si in acelasi timp un inflacarat activist pentru drepturile omului. Tatal tanarului agresor, Alain, jucat de Constantin Puscasu, este avocatul de succes, carierist convins, care isi traieste viata intre doua convorbiri succesive la telefonul mobil, de care este complet dependent si atasat. Sotia sa, Anette (Oana Sandu), este femeia nefericita in casnicie care se ascunde pe cat posibil in spatele unei false elegante.
Ce place la piesa? Este delicioasa maniera in care cresc gradat conflictele dintre cele patru personaje, ajungandu-se de la conflicte generale, intre familii, la conflicte de cuplu, personale, pe masura ce se deapana firul actiunii. Daca la inceputul serii apele sunt linistite spre final, sub apasarea grea a schimburilor de replici caustice (principalele cauzatoare de umor) si a consumului moderat de alcool, se dezlantuie o ditamai furtuna, iar toate mastile pe care le poarta cu atata gratie personajele cad zgomotos pe parcursul piesei, scotand la lumina adevaratele lor chipuri. Singurul personaj pe care nu l-as incadra in aceasta categorie (poate si din subiectivism) este Alain, care isi pastreaza forma, firea, ramanand constant pe toata durata spectacolului ca un erou din tragedia greaca. Schimburile si incrucisarile alerte de replici sunt ca niste lovituri sub centura, veritabile touche-uri ce duc cu gandul la repeziciunea unui meci de scrima, nu te lasa sa te plictisesti sau sa ratacesti in afara scenei.
Jocul actoricesc, neprafuit si neschimbat isi pastreaza prospetimea la stagiuni distanta de premiera. Acesta, atat individual, dar in special luat ca un tot unitar este foarte bun, un angrenaj care iti solicita toata atentia, actorii „jucand” chiar si in momentele in care nu sunt antrenati concret intr-un schimb de replici, imprastiati in toate cele patru colturi ale scenei. Ca sa surprinzi fiecare detaliu ar trebui sa ai patru perechi de ochi, nu una.
Scenografia (Rodica Arghir) – reusita. Poti, in calitate de spectator, sa iti dai seama in ce categorie sa asezi personajul judecand numai dupa costume. Decorul este detaliat, incadrand actiunea intre peretii unei sufragerii de apartament. Tin sa precizez ca la fiecare reprezentatie au fost sacrificate lalele - probabil singura „crima” din aceasta piesa.
In concluzie, spectacolul Zeul Macelului porneste din start cu toate sansele sa placa, iar daca vreti sa radeti in hohote pe seama ironiilor generate de nefericirile personale si de cuplu, acum aveti ocazia.
*Guest writer pentru acest articol este Stefan Pruteanu, student la Teatrologie, anul I.
