Despre neseriozitatea lucrurilor neserioase

La vernisajul unei expozitii intitulate "Eminesciana", criticul de arta Valentin Ciuca a afirmat ca noi traim mai degraba in vremurile lui Caragiale decat ale lui Eminescu. Domnia sa facea referire la felul cum ne raportam la cei din jur si la noi insine: preferam ironia si atitudinea “neserioasa”, in loc sa privim dintr-o perspectiva idealista, mai serioasa. Domnul Ciuca a avut dreptate (cu toate ca nu era de acord cu aceasta maniera), voi incerca sa arat ce e cu “epoca lui Caragiale” atat de prezenta printre noi.

“Ironia e semn de intelepciune”; daca ar fi sa fac o analiza concisa a luarii in raspar, as porni, fireste, de la izvoarele antichitatii grecesti. Socrate era un maestru al aluziilor sarcastice, ironice. Unor personaje de o moralitate indoielnica se adresa cu apelative de felul “preabunule”, “preainteleptule”, “preainvatatule”. Rolul acestora consta in aceea ca personajele numite astfel prindeau curaj si-si explicau ideile fara sa se sinchiseasca de ceva (de absurditatea lor in primul rand), fiind siguri ca Socrate ii numea astfel ca si cum le-ar fi apreciat cu adevarat finetea lor de ganditori intru adevar. In acest fel, prin metoda maieuticii, ei ajungeau sa se autoanalizeze si sa-si descopere propriile greseli. Ironia lui Socrate era cumva precum o oglinda pe care o aseza in fata celuilalt.

Cicero e un alt mare de seama reprezentant “mistocar” in cultura clasica. Urmarind cu fidelitate tratatele de retorica ale lui Aristotel, el preia de la acesta uzul glumei in disputele argumentative si o foloseste in introducerea discursului pentru captatio benevolentiae si nu numai. Sunt destule legende consemnate pe seama lui Cicero in care acesta reuseste sa-si atraga auditoriul de partea sa prin intermediul vorbelor de duh. Prin secolul al II-lea d.Hr. a aparut un nou tip de discurs, apreciat de multime, in care un sofist, la cererea publicului, tinea “prelegeri” prin care lauda si arata cat de minunate sunt anumite lucruri. E vorba de sofistica a doua, iar cel mai renumit oficiant al acestei indeletniciri a fost Lucian din Samosata. In cateva din discursurile sale a argumentat magnifica chelie, senzationala si miraculoasa musca, importanta colosala a parazitului (un om de curte care trebuia sa distreze gazda).

In perioada medievala rasul e acoperit, e adumbrit de seriozitatea parintilor Bisericii, dar nu a lipsit catusi de putin. Amuzante sunt dilemele disecate de purtatorii sutanei; spre exemplu in ce limba se intelegeau Adam, Eva si Dumnezeu? Sau cati ingeri pot dantui pe un varf de ac? Impartirea ingerilor pe clase cu siguranta ca a fost unul dintre cele mai amuzante bancuri (chiar daca si-au batut capul zeci de calugari si Inalti Prea Sfintiti, cand un lucru neserios e privit cu cea mai crunta seriozitate, efectul e devastator: razi de nu mai poti)

Modernitatea a adus cu ea o serie intreaga de scriitori dintre cei mai neseriosi. De la Erasmus din Rotterdam, Moliere, Voltaire, Montesquieu, Diderot, Shakespeare - sunt o multime care folosesc gluma, ironia, sarcasmul, realizand in acest mod capodopere. Nu e necesar sa amintesc, Henri Bergson nu e primul care a inventat Teoria rasului. In romanul Numele trandafirului al lui Umberto Eco, se polemizeaza pe disparitia tratatului aristotelian, a celei de-a doua parti din Poetica, unde discuta despre comedie. Faptul ca tocmai acea parte din lucrarea lui Aristotel a fost tinuta ascunsa si apoi distrusa nu e intamplator. Ar putea echivala cu o a doua Biblie ce i-ar fi putut aduce omului mantuirea.

Scurta mea introducere arata de ce e importanta “neseriozitatea”, adica putinta de a zamisli umorul, puterea de a face haz de necaz. In cultura romana un Eminescu fara Caragiale ar fi insemnat o mare pierdere identitara, de aceea ei trebuiesc luati mereu “la pachet”, impreuna.

Voiam insa altceva de la acest articol, anume sa aduc la cunostinta ca in 2002, la editura Kitej-Grad din Iasi, a aparut cartea unui Caragiale postmodern. Ilie Danilov este autorul cu pricina, el este spiritul “neserios” care a reinventat pentru noi, romanii, “neseriozitatea”. Cartea Rezervatia mitocanilor ii surprinde pe Catavencu, pe Dandanache si pe altii mai specifici vremilor trecute si actuale; ii prinde cu mata-n sac. Prinsi pe picior gresit, ii biciuieste aspru cu zeflemeaua si cu ironia, cu un umor care nu asalteaza, nu perturba. N-as gresi daca as indrazni sa afirm ca la Ilie Danilov se aduna traditia umoristica ca un fenomen de Katharsis a valorilor autentice.

Mai presus de toate, opera lui Caragiale ne invata ca nu trebuie sa ne ascundem de auto-critica, nu e firesc sa te eschivezi pe tine de mangaierile biciului ironiei. Ilie Danilov e scriitorul care si-a facut temele si e pregatit sa se ia ca model criticabil (ce e mai omenesc de atat?). El nu se pozitioneaza deasupra celorlalti, face parte din circul descris. Prima povestioara din volumul de proza scurta este parca o confesiune (si pe buna dreptate - e confesiune in fata colegilor de pahar) ce explica greutatea sarcinii si truda pe care trebuie sa o desfasoare un adevarat scriitor. Citez : “Mi-a venit in minte un fapt pe care l-am trait la vama romana cand ma intorceam in tara… atunci am si schitat in minte planul unei relatari sau a unei povestioare cu titlul «Rezervatia mitocanilor» pe care intentionam s-o scriu in timpul liber si s-o includ intr-un volum de proza scurta pe care, de asemenea, nu l-am mai scris si nici nu-l voi mai scrie, probabil, niciodata. De ce? Nu stiu! Ca de talent se spune ca n-as duce lipsa, dar e al naibii de greu stiloul cand vrei sa-l ridici de pe masa pentru chestii dintr-astea. Nici nu se compara cu halba… De aceea m-am decis sa povestesc intamplarea aici, la o bere, in speranta ca poate s-o gasi intre noi unul mai breaz ca mine si o va pune pe hartie.” (p.7).

Daca ar fi dupa mine, as mai da citate din toata cartea si as lauda-o pana mi s-ar termina bateria la laptop. Dar va las placerea sa va minunati singuri de acest autor care nu demult a trecut pe lumea cealalta (Fie-i tarana usoara si Dumnezeu sa-l ierte).