Nesabuita, pentru noi si pentru Llosa

“Lily dansa intr-un ritm ametitor, cu multa gratie, zambind si fredonand cuvintele cantecului, ridicandu-si bratele, aratandu-si genunchii si unduindu-si in asa fel mijlocul si umerii incat trupul intreg, apetisant si cu atatea rotunjimi sculptate pe fustele si bluzele ei, parea un zbucium, o vibratie, o totala contopire cu dansul.” (p. 9)

Pretext cinematografic aparitia acestei Lily adolescentine cu accent prefacut, nu-i asa? Ceea ce cam cere interventia unui erou, evident. Pe muchia stereotipiilor, dar in natura umana – sa nu ne ascundem. Atata doar ca pe al nostru il veti tine minte dupa un nefast diminutival, Ricardito, sau deloc mai incurajantele sale alternative, “pispirica” si “slabanogul”. Dar povestea exista. In Lima, Paris, Londra si Tokio, pe unde se poarta ceva ce seamana foarte mult a iubire, intre acesti doi oameni care se ciocnesc probabil cu atata forta unul de altul, ca reactia imediat urmatoare nu poate fi decat de respingere la fel de deconcertanta. Asta incepand cu anii '50 si ajungand undeva cu 40 de ani mai tarziu, timpul acaparat de o dragoste a unor oameni care nu puteau iesi decat sifonati din ea.

Ricardo e insasi dovada ca nu e nevoie de personaje iesite din comun pentru a inchega un meniu fictional acceptabil. Exceptionalul nu sta in personaj, cat in agresivitatea cu care scrisul intra in el, insistenta narativa care, cu cat e mai ridicata, cu atat devine si personajul mai relevant, util, mai cu noima. Si astfel, poate ca nu-i cine stie ce in Ricardo, in definitiv acesta e cumintel – simplu translator plictisitor de corect si fara prea multe ambitii -, nu se abate cu mult de la realitatea pe care nici nu trebuie sa ne straduim pentru a ne-o apropia. Si apoi, la fel, nesabuita nu-i altceva decat o zaluda care se vrea pe deplin robita si se-ntampla ca banii sa fie singurul mod lipsit de ocolisuri care ar putea s-o domoleasca, motiv pentru care va renunta dezamagitor de multe ori la Ricardo. Dar dincolo de aceasta constatare, care, sa fim seriosi, nu-i flateaza pe nici unul din ei doi, ar fi mare pierdere sa nu ajungem pana la concretul jupuirii personajelor de orice fel de afectare, reducerea lor la indivizi stranii, nealiniati nici macar propriilor dorinte, ca sa nu mai spun de norme de alt tip – spectacol de-a dreptul incantator, cand totul e fara perdea, fara a fi, totusi, nicio urma de flecareala sau vulgaritate.

Daca despre Ricardo v-am spus cate ceva, la rand este Lily. Sau tovarasa Arlette. Sau madame Robert Arnoux. Ori Mrs Richardson. Sau fie Kuriko sau, in fine, Madame Ricardo Somocurcio. Dupa cum o nimereste momentul sau mai degraba dupa cum ii convine acestei femei, care in definitiv e intocmai ca o lipitoare de o dependenta aproape induiosatoare fata de victima sa, dar care, fidela firii ei de parazit, tot pradeaza daca e acceptata. Figura cu nerusinat de multe identitati incurajate de acumularea de feminitate sa se deruleze, de sexualitate, de o autocontemplare zemoasa, o demonstratie sublima de seductie, de adaptabilitate, un joc de-a cine pe cine conduce – da, o fi prematur, dar o zic: frumoasa carte!

Revenind, insa, la nesabuita noastra, e important de discutat o chestiune legata de evolutia acestui personaj, dar mai ales de implicatiile deznodamantului in ceea ce o priveste. Chiar daca aparent Lily primeste pedeapsa degenerarii ei fizice (fizic, sexul ei aproape ca devine incert), romanul nu aluneca in absurditatea discutarii unui caz atat de distinct, daca nu chiar extrem. Ce vreau sa spun este ca ar fi prea multa incarcatura de vina si-apoi de pedeapsa, atentia noastra s-ar relaxa si am pierde din vedere o multime de rafinamente din baza personajelor. Asadar, tocmai pentru ca i-ar fi fost tare simplu sa exemplifice corectitudinea si poate chiar indreptatit sa-si demonstreze ideile moralizatoare, romanul nu o face. Si de aceea imi place si mai mult. Pentru ca e la fel de dezorientat cum sunt si eu.

Modul acesta de a scrie ma starneste spre complicitati care imi joaca feste; e o carte fascinant de nedreapta, pentru ca imparte empatiile, ca imediat apoi sa le deturneze si sa imi incurce toate planurile de atasament pe care le aveam in legatura cu un personaj sau altul.  

Veti vedea ca justificarea narativa a acestei carti a pus la bataie schimbarea raportarii cititorului la cele povestite abia in fraza de final. O farsa, o lectura a extremelor lacrimoase, desi atent concepute si ele, fictionalizand inca o data fictiunea, aliniindu-se parca preceptelor povestirii in rama, ce-i drept, insa, subtil si fara prea multe garantii. Ca si cum ai ramane mereu la limita dintre a considera personajele uneori idioate si a vedea in tine insuti aceeasi vina. Compatimesti ingaduitor sau esti tu singurul luat in ras -  nu-ti este prea clar, ceea ce e mai mult decat stimulant.

Concluzie in romanul acesta nu prea exista, dar e erotism din plin, e dialog frumos de bine inclestat, e confesiune care se preocupa intens de sinceritate. Lasand la o parte usor previzibila interventie a unor personaje, precum si improbabilitatea unor coincidente destul de ridicole, romanul se controleaza cum trebuie, inducand nerabdare, accelerand scriitura cand e cazul, rezultand o lume cruda si cat se poate de probabila. Ceea ce, din perspectiva mea, inseamna o reusita.