O cronica a Focului

Scris in anii 50, romanul lui Ray Bradbury vorbeste, asa cum se stie, despre utopia unei societati in care cartile, considerate un pericol, sunt interzise prin lege, o societate in care raman comics-urile si revistele pornografice. Locuitorii acestui sinistru univers isi pierd capacitatea de a gandi pe cont propriu, si isi rezuma fericirea la oferta ieftina a unor pereti cu ecrane pe care se deruleaza la nesfarsit surogate menite a-i binedispune. Absenta cartii a adus cu sine si alte consecinte, afectand, perfid, relatiile umane, trecutul, metafizicul, sensibilitatea, bucuria lucrurilor simple. Tot ce era profund a fost alungat din cetate, omul transformandu-se in cea mai usor manipulabila dintre fiinte.

Spatiul de joc pentru care a optat Irina Popescu Boieru este Sala Uzina a Teatrului National Iasi. Pesemne ca in momentele in care lucra la dramatizarea romanului avea in minte deja acest spatiu destul de ingrat, care te obliga, inevitabil, la scene comprimate, la artificii scenografice, la „intimizari” uneori oportune, alteori, insa, saracindu-ti discursul regizoral. Spectacolul putea fi foarte bine construit pentru Sala Mare, o sala la care, insa, se pare, au acces doar regizorii… clasici.

In ce priveste dramatizarea propriu-zisa, are virtutea conciziei si a claritatii. Conceputa de un om de teatru si nu de un literat, nu face prea multe concesii stilului, insa pastreaza suficient din poezia inerenta a exceptionalului roman. Personajelor li se da text cat sa isi justifice, pirandellian, existenta scenica. Unora mai mult, altora mai putin, intr-o foarte pronuntata distingere intre personaj principal – personaj secundar. Se merge pe conturarea unor tipare configurate apasat in raport cu ceea ce, generic, se poate numi „sistem”: tiparul omului decis sa infrunte sistemul, tiparul celui ce si-a pus viata in slujba sistemului, tiparul celui caruia sistemul i-a spalat deja creierii, tiparul celui pe care sistemul il sacrifica etc. Totul graviteaza in jurul lui Guy Montag, talharul convertit in ceasul al doisprezecelea, omul care rupe pactul intelegand ticalosia acestui pact. Guy Montag face legatura dintre doua lumi diametral opuse: lumea a ceea ce a ajuns societatea guvernata de incultura si lumea care inca respira, firav, aerul proaspat al celor ce gandesc liber. Fiecare dintre aceste lumi este reprezentata de personaje expresive, semnificative pentru ceea ce au devenit sau au refuzat sa devina.

Spectacolul Irinei Popescu este rotund, fara „cozi” inutile, si, foarte interesant, animat de un ritm launtric, discret si fermecator pe care nu-l produce unul sau altul dintre actanti, ci vine, parca de la sine, ca emanatie a intregului armonios. „Focul” incepe cu una dintre scenele finale, haituirea protagonistului de catre cei pe care i-a tradat si o foarte succinta intruziune in lumea ultimilor mohicani ai culturii, cei ce se ascund in padurile de langa rau. Esti cumva nelamurit, dupa care scenele incep sa se lege, iar talcurile sa se arate.

Dominat cromatic de cateva contraste bine alese (verdele si violetul tipator, nuante de artificialitate versus luminozitatile calde ale unei imagini din natura; agresivitatea culorilor din parul femeilor-papusa versus policromia duioasa, difuza, a copertilor de carte), spectacolul livreaza spectatorului o atmosfera densa, uneori sinistra, intretaiata de franturile „normalitatii” (cabinetul batranului profesor, lumea tinerei fete careia ii place sa observe natura si, in final, universul alb al supravietuitorilor, aerul acela peripatetic al slujbasilor memoriei, excelent construit regizoral si actoriceste).

Scenografia Rodicai Arghir se muleaza foarte bine pe mesajul spectacolului, implinind, scena de scena, ideile puse in joc. Per ansamblu, vorbim despre un decor modular, despre linii drepte, dominante, ce indica rigiditatea gandirii. Iar in aceasta cazarma a formelor drepte, aparitia unui balansoar este realmente un spectacol in sine. Modificarea cadrului se face prin simpla rotire a corpurilor de decor. Redarea miniaturala a locuintei profesorului, dar si a biroului pompierilor, produce doua sub-spatii puternic personalizate, cu semnificatii radical diferite. In fine, scena ultima, cu acele sugestii esentializate de padure, este, din nou, demna de mentionat. Pragmatism, eficienta, forta de expresie. Nu m-a convins, in schimb, solutia bucatilor de hartie ce invadeaza ultima scena, metafora previzibila si atinsa de uzura. La fel de adevarat e ca nu am prea inteles rostul ceasului electronic, omniprezent pe toata durata reprezentantiei, si nici feluritele zgomote ce veneau dinspre culise. Dar rolul unui critic nu este, nu-i asa?!, de a intelege absolut totul… 

Daca vorbim despre actori (o distributie generala inspirata!), Radu Ghilas semneaza, fara indoiala, unul dintre rolurile importante ale carierei sale. Inceputul este modest: relatia cu Andreea Boboc este sub semnul falsului, scenele respective neconvingandu-ma absolut deloc. Schimburi de replici si atata tot. La fel, anumite stridente vocale, tonul strigat, excesul de zel declamativ. Din fericire, pe parcurs impresiile acestea dispar, lasand locul unui peisaj admirabil in mijlocul caruia are loc evolutia unui personaj. Cred ca marele merit al lui Ghilas sta in modul in care a gestionat transformarile lui Guy Morgan, ezitarile sale, indoielile sale, apoi disperarea, hotararea si fericirea celui ce, la final, nu doar rosteste Ecleziastul, dar il si traieste, asumandu-si-l. E un rol complex, dificil si generos in acelasi timp, pe care il voi tine minte multa vreme de acum incolo. 

Pe Emil Coseru il regasesc evoluand minunat in rolul intelectualului. Profesorul pe care il interpreteaza degaja o caldura umana formidabila, poarta in sine un melanj de revolta si tandrete ravasitoare. Sub raportul relatiei, scenele cu Radu Ghilas sunt impecabile. 
O surpriza placuta mi-a produs Constantin Avadanei, intr-un personaj de toata frumusetea (pompierul convins de justetea crimei sale), viclean si mimand umanismul, o suma a metodelor prin care manipularea ajunge la desavarsire. Il secondeaza cu aplomb Georgeta Burdujan. 
In fine, o aparitie speciala este cea a Doinei Deleanu, in rolul filosofului, lider al rebelilor „licentiati la Harvard”, genul de actrita care, pe ultima suta de metri, poate decide destinul unui spectacol. Doina Deleanu aduce cu sine linistea de dupa furtuna, sentimentul ca nimic nu e definitiv pierdut. Iar lectia de memorie pe care o conduce cu aer matern si implacabil este superba…

„Focul” Irinei Popescu Boieru ar trebui sa ramana, cred, un spectacol de referinta. Ar fi pacat sa se piarda printre „marile succese” ale Teatrului National Iasi si sa ajunga prin „padurile” intunecoase ale repertoriului. Vom trai si vom vedea…

*Guest writer pentru acest articol este Calin Ciobotari, jurnalist si critic de teatru.