DOCEST 2012/ziua 2

Habiter/Construire a fost selectat la Berlin in ianuarie a.c. si din cite am inteles, n-a prea fost pe gustul publicului iesean. Imi dau seama ca e greu sa gusti un documentar de o asemenea lentoare, fara muzica, filmat tot intr-un desert din Ciad. Dar filmul de fata e un documentar observational facut ca la carte! E super-echilibrat, cu un concept bine stapinit si cu un mesaj foarte coerent.

Desigur, i se poate reprosa lipsa unei tensiuni dramatice, lipsa unui story cu plot si toate cele, dar nu cred ca asta a fost miza regizoarei din Poitiers. In filmul acesta ti se prezinta o lume, diversa dar autentica, aproape un melting-pot la nivelul modelelor socio-economice pe care oamenii din film le reprezinta: ai bastinasi care locuiesc in sate-triburi, cu un mod de viata semi-nomad/sedentar, apoi locuitori saraci din alte sate adusi sa lucreze la o autostrada pe care guvernul ciadez o construieste prin mijlocul desertului, insi din clasa medie care sint ceva mai bine platiti decit grupul precedent, categoria de functionari publici, ciadezi get-beget, dar cu standarde de viata mult superioare celorlalti si, in fine, europeni dezvoltatori ai proiectului de infrastructura.

Toti acesti oameni, profund diferiti la prima vedere, locuiesc – temporar sau definitiv – in acelasi areal geografic, sint supusi acelorasi conditii climatice si reusesc sa se evite cu multa gratie. Insa ceea ce-i reuseste regizoarei (pe linga stilul aproape magistral de a face film), e sa lucreze cu acesti insi in functie de doua constante: habiter/construire (a locui/a construi).

Al doilea film al serii, Aripi de Foc, se recomanda de la un alt stil cinematografic; unul tributar cinemaului super-dinamic, american, care nu asteapta ci spune, ofera, vinde. Povestea e una interesanta si se petrece in 2009: un grup de artisti voluntari din Anglia vine in Romania sa lucreze cu un grup de 100 de copii defavorizati; proiectul va ramine in istorie drept primul spectacol de dans comunitar din Romania si a fost prezentat pe scena Nationalului bucurestean, in cadrul Festivalului „George Enescu”. Copiii au fost pregatiti timp de patru saptamini de doi coregrafi, iar in final au reusit sa puna in scena Pasarea de Foc de Stravinski.

In timp ce vedeam filmul, aveam impresia ca cineva mi-l deruleaza pe repede-inainte; n-am reusit sa-mi scot din minte senzatia de making of. Practic, filmul sta undeva intre simpla cinematografiere a intregului proiect si coerenta si independenta unui documentar de sine statator. Totusi, abordarea aceasta a scutit proiectul de o nuanta lacrimogena si melodramatica in care foarte usor ar fi cazut un demers ceva mai introspectiv (muzica a jucat un rol important in directia aceasta).

Insa la sfirsitul filmului n-am simtit emotie, n-am simtit atasament fata de copiii din film; n-am asistat decit la un spectacol. Cred ca declicul s-a produs in momentul in care unul dintre coregrafi spune – pe la jumatatea filmului – ca isi propune sa faca din spectacol o adevarata opera de arta, nu doar un context in care niste copii din orfelinate si scoli speciale au ocazia sa danseze, pentru ca astfel publicul ii va aprecia mult mai mult. Cred ca asta s-a pliat perfect pe conceptul lui Tedy Necula (caruia AltIasi i-a luat si un interviu – stati pe-aproape!), un regizor de doar 23 de ani!