- 3672
Cand liftul doar coboara
Asa cum imi imaginasem, pentru a putea curge inauntru cu privirea si auzul nostru peste disperarea, panica, incrancenarea, refuzul si renuntarea celor doi tineri, prizonieri fara voia lor intr-o capcana fara iesire, totul s-a blocat intre peretii transparenti ai unei cutii. Vineri, 16 noiembrie, de la ora 19, la Teatru Fix, Alexandru Dobinciuc si Alexandra Acalfoae au ramas blocati in Elevator-ul pus la cale de Vlad Volf. Teofil Ciofu a “construit” liftul defect, iar Alina Buzila hainele actorilor.
Povestea e una comuna la suprafata. Cati oameni nu au ramas blocati in lift un minut, o ora?... Multi. Foarte putini, insa, au si murit acolo. Autorul povesteste ca piesa s-a nascut dintr-o stire, un cuplu de adolescenti englezi ramanand blocati in lift cateva zile. Am cautat pe net stirea, dar nu am gasit-o. Am gasit, in schimb, alta. In 2010 un alt cuplu - de pensionari, de data aceasta - din Statele Unite si-a gasit sfarsitul intr-un mod identic, la 8 ani distanta de precedenta poveste. Pe youtube pot fi gasite cateva filmulete pe aceeasi tema, ca sa nu mai amintesc faptul ca insasi piesa aceasta a fost transformata in film.
Personajele nu au nume. Nici nu intereseaza asta. Nu e vorba de X sau de Y pentru ca oricine poate pati asta. Problema e – ce poti sa faci intr-o atare situatie? Panica, paranoia, disperarea, furia, deznadejdea sunt toate trepte urcate de orice persoana captiva intr-un sicriu vertical, iar cei doi de pe scena nu au avut cum sa nu se supuna acestui ritual meschin al degradarii.
Fata e, bineinteles, plina de idei, are initiativa, il impinge de la spate pe baiat. “E-le-va-tor!” incearca ea sa impuna calea de strigat, dar fara prea mult succes. Isteriile sunt ale ei, calmul, aparenta nepasare, poate lenea, lipsa, de altfel, explicabila, a solutiilor sunt ale lui. Nu e nimic rational in ceea ce fac ei, pentru ca ei nu fac nimic. Nu prea au ce sa faca in situatia in care singura cale de comunicare cu exteriorul e o gura de aerisire. Pe acolo, parca, ies toate sperantele lor, visele si fumul amagirii, iar de intrat nu intra nimic.
Cateva ore se transforma in cateva zile, apoi in cateva saptamani. Fara apa si mancare, doar cu o patura si o sticla goala, e lesne de inchipuit ca tortura se infiripeaza lent in mintile si trupurile sleite de freamat si deznadejde. Nevoile fiziologice inving orice urma de pudoare, alienarea se instaleaza odata cu obisnuinta gandului ca nimeni nu ii va scoate de acolo. Ce inseamna sa fii si sa ramai om cand esti ostaticul unor ziduri tacute ca un mormant?
Cu replici mai usor rostite, mai firesc, parca mai asumate, cu tenacitatea unui prizonier care se vrea in afara, dar si cu candoarea unui tanar care minte (si) despre primele sale experiente sexuale, Alexandru Dobinciuc pare sa fie stalpul reprezentatiei, luand prim-planul colegei de elevator.
Ar fi fost frumos si chiar educativ, intr-o oarecare masura, daca piesa ar fi avut un alt final, caci ar fi putut fi privita din perspectiva unei experiente care maturizeaza. Altfel, spiritul celor doi eclozeaza parca prea devreme intr-un spatiu claustrant si arid, lasand neterminate doua povesti cuprinse intr-un container fara viata. Liftul apare prea devreme in viata lor, e o cumpana pe care nu o inclina in favoarea lor. Pentru doi adulti, situatia ar fi fost moment de introspectie, de confesiune si remuscare. Pentru ei, insa, nu e decat prilejul de a se amagi cu ceea ce nu au trait inca, cu amorul si/sau suferinta lui neincrustate pe o piele inca mirosind a fraged.
E un act de curaj punerea in scena a unei astfel de piese, asumare de care Vlad Volf s-a achitat de minune. Posibilitatile de miscare, de reinterpretare sunt limitate; spectatorul nu are la indemana decat gros-planul unui spectacol pe alocuri grotesc, adesea comic, intotdeauna dureros. Avantajul e insa ca textul nu aduce dupa el mesaje criptate, ci doar incearca sa puna intrebarea- ce-ar fi daca?...
Se pare ca blocatul in lift se petrece in doi, asa ca incercati macar sa va alegeti persoana cu care “calatoriti” de la un etaj la altul. Si sa aveti intotdeauna asupra dumneavoastra macar o patura, o punga, un telefon mobil fara semnal, tigari si bricheta. Cine stie, v-ar putea fi de folos.
P.S. Ceea ce m-a uimit in cel mai placut mod cu putinta a fost prezenta, chiar in primul rand, a unei mame cu doi copii, un baiat si o fata, cu varste de 10-12 ani. Desi piesa este presarata de replici mai putin “cuminti” (as fi curios cum ar reactiona chiar si un profesor daca ar ramane macar o saptamana blocat in lift) cei trei au preferat, din motive numai de ei stiute, sa ramana pana la sfarsit. Semn ca din cand, unii spectatori sunt mai cuminti decat replicile pe care le aud...
*Guestwriter pentru acest articol este Sorin Flutur, profesor de limba engleza.
