Calatoriile lui Dan Arhire pe corzile chitarei

Pe la sapte fara zece oamenii inca isi mai cautau locurile in lumina greoaie care intra pe ferestrele Carturestilor. Pina cind chitara clasica a inceput sa inlocuiasca obisnuita muzica ambientala, studenti si tineri si-au gasit in cele din urma cite un loc pe covor, sprijinind cite o polita cu volume groase. Dan Alexandru Arhire si-a inceput recitalul cu “Asturias”(Leyenda), o piesa compusa original pentru pian, si transpusa ulterior intr-o versiune de studiu a chitarei clasice semnata de compozitorul si pianistul spaniol Isaac Albeniz. “Asturias” a fost ca un galop anxios cit mai departe spre un punct terminus, un fond muzical al plecarilor departe, in care sincopele in cursul firesc nu faceau decit sa accentueze dramatismul.

Unde mai pui ca, interludiul scurt cu Sonata L79 a lui Domenico Scarlati a facut trecerea catre “Preludiul” de Johann Sebastian Bach (BWV 846), parte din suita “Clavecinul bine temperat”, care, dupa cum a povestit chitaristul, impreuna cu “Fuga” si “Allegro” au o simbolistica teologica, constituind, dupa critici, o marturisire a credintei crestine a lui Bach, fiecare din cele trei piese venind ca o transpunere muzicala a unei parti din Sfinta Treime”.

Dan Arhire si-a purtat ascultatorii prin gradinile din Generalife ale Palatului Alhambra din Andaluzia, cu vibranta “Junto al Generalife” a lui Joaquin Rodrigo, in care accentele muzicale specifice culturii iberice se impleteau aproape impreceptibil cu simplitatea si eleganta chitarei clasice. 

Interesant a fost ca ultima parte a recitalului a fost constituita din doua piese aproape antagoniste, atit ca stil, cit si privind felul in care au fost abordate de catre artist. Daca “Sonata” de Leo Brouwer, “cea mai importanta lucrare pentru repertoriul chitarei clasice”, dupa cum a explicat chiar Arhire, a sunat “ca la carte”, desfasurindu-se pas cu pas, cu rigiditatea tipica unei lucrari arhi-studiate, piesa care a incheiat recitalul a impresionat prin pasiunea care reiesea din fiecare gest al chitaristului. Piesa de “descretit fruntile” a fost “Rondo Rodeo” a lui Gary Ryan, scrisa in 2001, dar care practic spune prin acorduri intreaga “poveste” a repertoriului country american. Dupa cum am suprins un ascultator care zimbea circotas la final, “ei, piesa asta s-a vazut ca i-a placut mult sa o interpreteze”.

Recitalul de duminica a fost unul, indraznesc sa spun si, sa mi se scuze barbarismul contextual, cel putin multicultural. Si asta pentru ca am pendulat pe unde sonore de pe plaiuri iberice in lumea plina de tumult a lui Bach, pina in Gradinile Andaluziei inapoi, ca in final sa cadem liber pe portativele Marelui Canion. Si a fost placut, zic eu.