Post-TIFF #3

La capitolul scurtmetraje am pierdut din cauza aceleasi sesiuni, exact scurtmetrajul cistigator – Blu de Constantin Tanase, fiul cunoscutului operator si regizor Dinu Tanase. Am mai vazut vreo 2 scurte ale acestui Tanase si impresia a fost una mai degraba negativa – pariul lui era cinemaul de gen, care desi se tot spune ca ar fi solutia pentru ca NCR sa nu moara cit de curind, este intr-o perfecta contradictie cu fenomentul artistic si cinematografic romanesc. Cu alte cuvinte, nu ma deranjeaza ca se fac astfel de filme – e chiar foarte bine, inteleg ratiunea existentei unor filme de gen – dar neavind o traditie romaneasca in aceasta zona, primele incercari n-au cum sa nu fie stingace si usor ridicole. Insa tot ce am spus pina acum se refera doar la alte scurtmetraje realizate de Constantin Tanase, iar daca juriul a considerat ca Blu e cel mai bun scurtmetraj romanesc prezent la TIFF, se prea poate sa fie bun. Asteptam sa ajunga si prin Iasi (zic si eu; e evident ca n-avem unde sa-l vedem) sau poate pe la TV.

Revenind la scurtele din festival, mi-a placut ce am vazut. Chefu’ de Adrian Sitaru nu e la fel de bun ca Valuri sau Colivia, dar are un scenariu foarte bun si umor sanatos. Tatal meu e cel mai tare, regizat de Radu Potcoava si produs de MediaPro (la fel ca si scurtmetrajul cistigator anul trecut, dar care mi s-a parut destul de stupid), a propos de ce discutam despre filmul de gen, reprezinta un concept bine inteles si realizat, chiar daca abunda de tropi adolescentini: gangsteri, interlopi, droguri si drogati, contrabanda cu marfuri furate, tati hipermasculinizati etc. Mi-a placut pentru ca n-a sunat fals si nu s-a erijat intr-o postura moralizatoare de genul „iata ce s-ar putea intimpla daca nu va tineti de scoala si va bagati in prostii...”, desi o astfel de interpretare (eronata, zic eu) poate exista. Cred insa ca e mai mult decit atit pentru ca finalul e de asa natura incit sa nu te bucure prea tare; desi pare ca toata tarasenia se rezolva, viitorul e eminemente gri si fara o solutie confortabila. Asta inseamna adaptare si potentare a conceptului.

Am mai vazut o comedioara numita In film la Nasu’ regizata de Cristina Jacob, in care un actor primeste un rol intr-un film de Coppola, dar pentru ca e un artist veritabil, intirzie la filmari si intra intr-o serie de rasturnari de situatie care pare fara iesire. Avantajul filmului e ca aceste schimbari de situatie sint credibile si, iarasi, nu suna fals. Mai mult, in final avem o aparitie surprinzatoare a lui Florin Calinescu (filmarile au avut loc in mod cert inainte de tragedia fiului sau) care desi nu mi-a placut niciodata, a facut totul sa para digerabil si de bun-gust. Scenariul a fost ok, actorii (care in comedie, spre deosebire de drama, sint vitali pentru satisfacerea publicului) si-au demonstrat valoarea, iar regia anunta citeva voci serioase in zona de comic-umor-parodie per se in cinematografia romaneasca.

Am mai vazut si alte scurte, desigur, dar acestea mi-au ramas in minte si consider ca au meritat sa fie mentionate. Daca aduc in discutie si citeva scurte vazute anul trecut la TIFF (Strung love e un must see!) si luam in calcul si comedia lui Tudor Giurgiu, putem trage o mica concluzie sau putem anunta deja un trend: dupa ce marile hituri ale cinemaului romanesc dinainte de ’89 au fost comedii (Cuibul de viespi, Liceenii etc.), iata ca acest gen indragit de publicul autohton ar putea reveni pe ecrane, iar problema lipsei de spectatori la filmele romanesti sa-si gaseasca o eventuala solutie.

Pentru curiosi, puteti accesa lista cu toate scurtmetrajele romanesti de la TIFF 2012.

*Episodul urmator continuam cu filmul castigator (Oslo, 31 august) si alte filme din competitie.