Post-TIFF #2

Al treilea lungmetraj romanesc de la TIFF, Trei zile pana la Craciun in regia lui Radu Gabrea a fost prezentat drept docu-drama si in ciuda discutiilor despre cit de corecta e aceasta formula, consider ca e totusi valabila. Bazat pe unul dintre volumele scrise de Grigore Cartianu despre ce s-a intimplat de fapt la Revolutie (subiect departe de a fi rezolvat si pus intr-o cutie), filmul „povesteste” ultimile 3 zile din viata cuplului Nicolae si Elena Ceausescu. Teza principala e ca cei doi (dar in special el) nu sint vinovati de nicio crima/ victima din luna decembrie ’89, pentru ca deja din ziua de 21 Ceausescu n-a mai luat si nici n-a mai putut lua vreo decizie militara sau administrativa. Tot ce a facut a fost sa fuga de la CC si apoi sa se ascunda intr-o cazarma din Tirgoviste, loc unde si-a gasit si sfirsitul. Nu stiu cit de corecta e din punct de vedere istoric aceasta ipoteza, insa pe mine ma intereseaza mai degraba filmul si daca acesta „sta in picioare”. Desi docudramele mi se par produse artistice de mina a doua sau chiar a treia (pentru ca sint de fapt niste gaselnite: neavind material video cu anumite secvente care s-au intimplat in realitate si care te intereseaza, le reconstitui cu actori si-ti faci filmul), aici aerul a fost usor rizibil, dar inca nu mi-am dat seama daca senzatia de ilaritate a fost produsa de personajele insele sau de modul de reconstituire. Cel mai probabil e cite putin din fiecare, dar am trecut cu vederea acest aspect pentru ca din punct de vedere narativ, filmul a fost deosebit de cursiv. Gabrea si-a facut meseria si in ciuda impresiei de umanizare a „odiosului cuplu”, am „cumparat” discursul sau.

Marile probleme ale acestui proiect sint secventele de interviu (specifice documentarului) in care niste oameni (care nu erau numiti ci puteai doar sa ghicesti ca fusesera actori principali in lichidarea dictatorului si a sotiei sale) povesteau desfasurarea acelor zile – numele lor nefiind scris pe ecran, credibilitatea si posibilitatea de a verifica tot ce se spune acolo scade sau e aproape inexistenta. O a doua problema ar fi importanta prea mare acordata unor lucruri deja comune din punct de vedere istoric/ politic: faptul ca n-au existat „teroristi” ci doar militari care trageau unii in ceilalti (pai Radu Muntean a facut un film de fictiune despre aceasta chestiune inca din 2006!), impostura si „tradarea” (un cuvint repetat pina la enervare pe tot parcursul filmului) unor figuri ca Iliescu sau diversi generali de Armata si alte chestiuni pe care le stim si care ne plictisesc in secunda 2 dupa ce le auzim in talk-show-uri la TV.

N-am reusit sa mai vad si al patrulea film romanesc prezentat in premiera la TIFF, Killing Time al lui Florin Piersic Jr, fiind presat de sesiunea Facultatii de Litere care s-a suprapus aproape perfect cu perioada festivalului. Insa din cite am auzit, a fost mica revelatie, in ciuda prezentarii care suna foarte mult a Tarantino si fratii Coen. Din cauza stilului si a altor considerente de marketing nu sint sanse sa vedem acest film prea repede in cinemaurile din tara.

In articolul urmator trecem la scurtmetrajele romanesti de la TIFF 2012.