Pianista: o exersare a feminitatii

Dupa cum aduceam vorba si mai sus, mai ca as zice ca toate gesturile si deciziile personajelor din acest roman cu accente autobiografice nu asteptau decat verdictul meu, asa incat sa-si cunoasca si ele patologia! Am fost incurajata sa ajung intr-o zona limitrofa actiunii in sine, personajele avand de fapt continuitate cu realitatea atat inainte de declansarea oricarui eveniment fictional, cat si dupa incetarea lor. Si tocmai asta face ca o carte sa fie mai mult decat o distractie elevata, caci iti exerseaza principiile intime, si nu pe cele menite sa functioneze doar intr-un cadru virtual si poate si hazliu, ce nu te angajeaza in niciun fel.

Dar ce spune Pianista, totusi? Spune putine, dar nu-i complicat sa le formulam noi in locul ei. Asadar, spune(m) ca e improbabil ca o explorare curajoasa a sinelui sa fie o experienta coerenta. Asta mai ales in conditiile in care Erika Kohut poarta cu sine in loc de o viata, un mare vid, de care i se ofera sansa sa se lipseasca odata cu oferta amoroasa a studentului Walter Klemmer, personaj declansator de intriga.

Nici ca s-ar fi gasit un pretext mai fericit pentru a purta o tipologie precum cea a Erikai de la un maxim la altul, anume de la cel al inactivitatii stapanite magistral si pana la stangacia unei brutalitati indelung, dar nu intotdeauna constient planuite.

Mai clar, personajul principal este un profesor universitar cu o viata frecata constiincios cu clor, asa incat sa nu i se potriveasca in cele din urma decat epitete echilibrate si vorbind despre curatenie, simetrie, siguranta, previzibilitate. Prea in linie dreapta vreme de mai bine de 35 de ani, cat a imbatranit, dar nu a invatat nimic pentru simplul motiv ca pusculita cu experiente de orice natura suna a gol. “Erika e o insecta, un scarabeu prins in chihlimbar, atemporala, fara varsta. Erika nu are istorie si nu creeaza istorii. Si-a pierdut de mult capacitatea de a se catara si tari”. Inhibata, ascunsa bine de tot de lume, din moment ce s-a deprins a-si asigura in permanenta o zona de rezerva, determinata fiind de o mama intruziva, cu care inca isi imparte patul, singura fata de care isi permite ocazional “delicii” energice ce duc la paruieli in toata splendoarea.

Rezonabili in viata Erikai raman doar compozitorii, carora crede ca le seamana. In rest, raportare la social nu exista in ceea ce o priveste. Nu-i vorba de autosuficienta, ci de un interior colcaind de fobii si o stima de sine intretinuta artificial de convingerea indusa de mama ca e musai ca ea, Erika, sa se distinga de cei multi: “Decide: nu se va numara pe sine ca maruntis, pana la ultima limita a eului, pana la ultimul rest, in palma nimanui. Va pastra totul, daca se poate si ceva  pe deasupra”. Asta chiar si cu pretul de a ramane in pragul vietii, urmarindu-o totusi cu jind. Sinele e sursa ei unica de trairi, iar asta ca o alternativa a neputintei  si la asitatii ei, si nu venind dintr-o alegere impacata.

Jalnica e cat incape: isi manifesta tulburarea urinand, e neindemanatica emotional, isi pune la inaintare aroganta acolo unde sunt lipsuri flagrante de umanitate, se umple spionand erotismul altora, ori la peep-show-uri, ori fiind o a treia si nepermisa pereche de ochi in scene de sex pe fuga. E sanatos ca are un “subteran” al identitatii, dar nu-i suficient, caci acesta se vrea in mod obligatoriu recunoscut. Si cum Erika nu-si permite sa fie dezgustatoare decat fata de ea insasi, asta duce catre aceeasi acumulare de violenta si porniri sexuale ca atunci cand ele ar fi reprimate.

Adaugati acum si absenta unei figuri paterne in viata Erikai si veti intelege de ce asa un personaj miroase a boala. Ramasa la un stadiu emotional primar (mai exact, intr-o faza a atasamentului pre-oedipian, in cadrul careia copilul pune semnul echivalentei intre mama si obiectul erotismului sau), avem toata indreptatirea sa o suspectam pe Erika de o sexualitate incerta (“Ea isi este siesi tabu.”), pe care Klemmer se intampla sa o rascoleasca, iar asta din nevoia de a-si tatona limitele masculinitatii.

Erika ii poate raspunde doar prin nevoia de a fi maltratata, pe care mi-o explic prin aceea ca in cotidian ea e o conformista in toata regula. Sadomasochismul ar convinge-o ca de fapt exista tensiuni palpabile care o obliga sa nu faca nimic, care practic ii justifica inexistenta. In acelasi timp, e vizibila paradoxala ei manie de a-si controla opresorul (chiar incearca sa-i insceneaze partenerului ei comportamentul erotic), a carei finalitate ar fi sa faca din Klemmer un purtator benevol de vini.

Dar sa vedem si ce indicii ne ofera forma romanului. La o prima instanta, perspectiva narativa e de-a dreptul revoltatoare: persoana a III-a pare cel mai putin indicata unei astfel de tematici. Cum sa sondezi asa delicateti cand exista un obstacol in plus intre tine si subiectii examinarii?! Ei bine, acesta e un siretlic care pe mine m-a incantat peste masura, naratorul mentinanu-si flerul ironic si sugerandu-ne prin aceasta ca accesul in lumea Erikai este limitat, ca personajul nu accepta examinare, frustrandu-l pana si pe cititor. Autoconservare ar numi-o Erika.

Mai departe, exista pe alocuri si infiltrari ale stilului indirect liber, ceea ce inseamna ca se ajunge la o combinatie nemarcata intre vocea naratorului si cea a personajelor (“Ea ii propune sa vorbim despre orice, ma rog”), ridicolul pandindu-le pe acestea din urma cu un ranjet larg.

De notat apoi ca in roman sunt evitate mai toate numele, in afara de cel al personajului principal (Erika e, in schimb, vizata de atat de zeflemitoarele majuscule folosite in pronumele personal atribuit ei – sa dai peste EA e sarcasm pur) si cel al lui Walter Klemmer.

Unda verde si cartii lui Elfriede Jelinek (castigatoare a Premiului Nobel), si ecranizarii lui Michael Haneke (premiata cum se cuvine la Festivalul de la Cannes), strecurand totusi impresia ca aceasta din urma are poate ceva mai multa fantezie.