Joaca cu empatia

Pe scurt, un barbat divortat vine sa-si ia fiica minora (care locuieste cu fosta sotie, prietenul mamei sale si bunica de pe mama) si s-o duca in vacanta. Dar pentru ca mama e plecata in oras, prietenul mamei („uzurpatorul”) si soacra nu-l lasa pe eroul nostru sa-si ia fata. Lovindu-se de acest refuz, tatal isi iese din fire si tot ce urmeaza e o rabufnire plina de violenta, vorbe grele si ridicol. In final, nimeni nu mai pleaca nicaieri, pentru ca „rufele se spala in familie” cum zice cineva la un moment dat in film.

Ceea ce la Funny games al lui Haneke era experiment asumat, cu trimitere directa la una din maladiile societatii moderne – violenta (gratuita) –, aici e mai complex si mai realist tratat. Mai complex pentru ca violenta e justificata, si pina la un punct spectatorul e indreptatit sa empatizeze cu personajul principal (victima – initial, responsabil pentru violenta - ulterior). De la punctul acela, privitorul se defineste in raport cu ce vede pe ecran. E mai realist decit in Funny games pentru ca nu apeleaza la autoreferentialitate si in ciuda exagerarilor, ramine credibil.

Comicul evident e insa dubios si ti-e oarecum jena sa-l afisezi; acesta provine din exagerarea conflictului domestic, din ridicolul uman, dar si din intentia autorului de a face mai mult decit o banala (psiho)drama cum sint cu sutele. Acest caraghios al situatiei pe care Jude il anunta si il asuma in toate interviurile pe care le da, e punctul forte. Mi-am dat seama de asta in momentul cind am vazut o alta drama (infinit mai melo si mai sobra) in care, coincidenta sau nu, exista de asemenea un moment de violenta domestica. Inconstient mi-a venit in minte replica pe care o spune (de fapt tipa) soacra din Toata lumea... cind „eroul” bate si leaga pe toata lumea: „Vine Apocalipsa!”. Hilaritatea a fost instantanee si foarte sanatoasa.

Mai e o chestiune importanta, zic eu, care reiese din acest film sau care poate fi macar presupusa: factorul ereditar din comportamentul personajelor. Tot Jude zice intr-un interviu ca i-a ales pe Stela Popescu si Arsinel ca parinti ai personajului principal pentru ca i s-a parut justa filiatia. Si daca extindem aria influentelor poate reusim sa aflam de ce copila in jurul careia se desfasoara tot „circul” (o alta replica din film) e atit de putin afectata de faptul ca tatal ei ii leaga mama si o sechestreaza. Vedem, pina in momentul acela si chiar dupa, cum toate personajele au doza buna de egoism. De ce nu s-ar transmite asta mai departe?

Daca de obicei se obisnuieste sa fii retinut cind remarci un debut convingator, fiind sfatuit ca mai bine sa astepti si un al doilea si chiar al treilea proiect, aici a meritat asteptarea si a convins inca o data. Radu Jude, desi n-a absolvit UNATC (scoala din care au iesit 80% din oamenii care formeaza NCR, mai putin cel care e nr.1, Cristi Puiu) demonstreaza cu cel de-al doilea lungmetraj al sau ca e probabil cel mai bun regizor roman la capitolul conflict domestic.