- 2520
Filmul Annei Sewitzky poate fi caracterizat, intr-un singur cuvint, prin superficialitate. Relatiile dintre personaje, dramele, conflictul inter-rasial, personajele insesi sint toate superficiale. Aparenta lipsa de profunzime vine poate si din impresia copilaroasa pe care o lasa personajul principal – Kaja –, dar usurinta cu care aceeasi Kaja isi ofera favorurile sexuale n-o mai putem trece la infantilitate.
Sau poate ca in viziunea regizoarei norvegiene, nevoia de afectiune matrimoniala e asemanatoare cu virsta copilariei cind, alintati fiind, primeam ceea ce aveam nevoie fara sa avem procese de constiinta referitoare la actele/ cerintele noastre. Totusi, toate relatiile concupiscente din film sint constient asumate de catre personaje, asta insemnind ca da, intr-adevar, ei sint superficiali.
Asa cum spuneam si in avancronica, Kaja locuieste impreuna cu Eirik si fiul lor Theodore, intr-un peisaj norvegian acoperit de zapada si izolat de orice alta comunitate. In singura casa din apropierea lor, se muta un alt cuplu, Sigve si Elizabeth, care au si ei un baiat – Noa, iar in scurt timp aflam ca toti cei 4 adulti au probleme maritale. Asa ca Sigve incepe sa faca sex cu Kaja, Eirik are un crush cu Sigve, apoi Elizabeth se culca si ea cu Eirik, insa Elizabeth si Kaja n-au niciun fel de relatie de acest gen. In final, Elizabeth se impaca cu Sigve, pleaca, iar Kaja si Eirik vor trai separat, fiecare in una din cele doua case.
Daca parintii sint prea ocupati cu problemele lor de adulti, cei doi baieti se joaca de-a sclavul si stapinul. Explicatiile care-mi vin in minte pentru acest din urma episod, sint (1) o oarecare superioritate pe care pustii o au fata de parintii lor, manifestata printr-o luare mai in serios a vietii (cu toate conflictele si diferendurilor pe care le contine). Sau poate ca (2) e o ironie a regizoarei, prin care spune ca (ne)acceptarea rasiala tine de o virsta a copilariei umanitatii, pe cind maturitatea ar presupune o (ne)acceptare a sexualitatii celuilalt. Totusi, niciuna din aceste interpretari nu cred ca este viabila.
De-a lungul filmului, povestea e contrapunctata de aparitii scurte a unui cvartet masculin care interpreteaza diverse partituri country-folk din repertoriul religios al americanilor. Efectul e unul comic si salveaza din patetismul, care in final e aproape insuportabil, cu care personajele se definesc in partea a doua a filmului.
Apropierea Craciunului nu are niciun efect asupra personajelor, avind mai degraba rolul de a rezolva narativ citeva conflicte. Poate ca si acest trop temporal e o trimitere spre spatiul cultural american – cu care acest film dialogheaza intens -, ironizindu-l prin lipsa atentiei acordate. Intr-un film de Hoolywood, spritul Craciunului ar fi facut posibil toate revelatiile & impacarile din final; aici vorbim insa de alegeri umane ne-exteriorizate, asumate ca atare.
Pentru mine, Cumplit de fericita nu e un film care sa merite banii pentru ca nu are nimic esential de zis si se multumeste cu atmosfera dragalasa si romantata a unor amoruri revelatoare de sens (cica...). Desi Marino dixit cum ca comedia e cel mai filosofic gen si e superioara tragediei, nu cred ca putem confirma aceasta teorie si in cazul de fata.