- 2744
Am ales sa merg la cinema sa vad The Artist pentru ca n-aveam chef de altceva, muzica parea buna, si ca sa pot vorbi in cunostinta de cauza despre ceea ce parea a fi filmul anului. Domnisoara de la casa de bilete m-a avertizat asupra celor doua pericole care pandeau in intunericul salii de cinema: este un film alb-negru si mut. Nu m-am temut si am platit. Nu am regretat.
Pentru ca timpul a devenit un bun de mare pret, de ceva vreme nu mai merg la cinema decat pentru filmele care ma intereseaza in mod deosebit. In cazul filmelor noi urmaresc mai intai trailerul dupa care, cel mai adesea, nu mai ajung la cinema. Am cautat si trailerul de la The Artist, care nu m-a convins deloc. Am tras repede concluzia ca nu e un film prost, dar nici grozav, in care regizorul s-a straduit sa-i faca pe actori sa joace in stilul practicat in perioada filmului mut.
In ce priveste epicul, si in acest caz era suficient de clar ce urma sa se intample: aparitia filmului sonor va ridica noi staruri, in vreme ce unele dintre vedetele filmului mut vor decadea, devenind personaje ale trecutului; posibila poveste de dragoste dintre noua starleta Peppy Miller si consacratul actor de film mut George Valentin va fi ucisa de aceasta turnura a istoriei filmului.
The Artist este un film bine jucat, frumos filmat, si care dispune de o calitate pe care o pretuiesc foarte mult in ultima vreme: nu este un film incrancenat. Ma temeam ca regizorul Michel Hazanavicius a incercat doar sa copie un film mut; din fericire nu este deloc asa. Jocul actorilor este ceva mai accentuat, lucru firesc dat fiind ca (asa cum chiar in film o „spune” Peppy Miller) actorii sunt nevoiti sa suplineasca cumva lipsa exprimarii verbale, dar nu se limiteaza la interpretarea oarecum naiva deseori intalnita in perioada filmului mut. Rolurile au consistenta, iar monsieur Hazanavicius a obtinut un foarte interesant melanj intre lejeritatea interpretarii din epoca filmului mut si subtilitatea unei interpretari de calitate a zilelor noastre, aspect pe care nu-l poti sesiza urmarind doar trailer-ul. Jean Dujardin a meritat categoric Oscar-ul pentru cel mai bun rol masculin (apropo de masculinitate: tipul chiar arata bine si mai ales arata a barbat, iar rolul de star cinema al anilor 20 ii vine ca o manusa) dar interpretarea lui Berenice Bejo (Peppy Miller) mi s-a parut mai bogata, ce-i drept rolul ei fiind si mai ofertant. Sarcina actorilor din The Artist a fost una mai grea decat intr-un film modern obisnuit; Hazanavicius a lucrat mult cu prim-planuri, actorii umplu ecranul, nu prea apar imagini fara prezenta umana, iar lipsa sunetului vorbit face spectatorul mult mai constient de jocul actorului. Am remarcat o foarte buna interpretare si a rolurilor secundare, chiar a aparitiilor de cateva secunde, care sunt foarte graitoare si nu dau nicio clipa impresia de „decor”.
Am auzit spunandu-se despre The Artist ca ar reprezenta un elogiu adus filmului mut, precum si ca abunda in clisee (prin suprapunere am putea concluziona ca filmul mut se ocupa de clisee). As spune ca The Artist aminteste ca filmul este o forma de arta, a carei capacitate de exprimare nu este dependenta de tehnologie, chiar daca nu poate ramane indiferenta in fata ei; tehnologia trebuie sa fie doar un mijloc si nu un scop in sine in cinema, nefiind permis sa prevaleze in fata elementului uman. Unul dintre criteriile reusitei in arta este capacitatea de a provoca emotii, de a tulbura intr-un mod pozitiv, capacitate pe care doar tehnologia nu o poseda. Un film care mizeaza in principal pe tehnica (care pare sa inglobeze tot mai mult si oameni - unii regizori si actori au ajuns la rafinamentul de nedorit de a obtine interpretari foarte bune doar tehnic) poate sa impresioneze, dar nu poate tulbura.
The Artist e un film golit de artificii inutile, nu te rapeste prin peisaje color uimitoare, in schimb iti arata cat de bogata poate fi pelicula alb-negru, reuseste sa te tina lipit de scaun si in absenta auzului unor intonatii seducatoare, iar simplitatea intrigii e corelata cu o anumita seninatate a filmului, in ciuda subiectului dramatic. Scena in care Peppy este imbratisata de smochingul lui George Valentin este antologica, la fel si modul in care regizorul a ales sa reflecteze in dublele pe care cei doi actori le filmeaza impreuna evolutia relatiei dintre ei, iar cosmarul sonor al lui George este foarte graitor pentru drama personajului. Intr-adevar, actiunea este previzibila, subiectul nu e nou, filmul vorbeste despre glorie, iubire, mandrie, slabiciune, la fel ca multe alte productii, iar personajul principal, falit si cuprins de disperare, nu ucide oameni, nu tortureaza animale, nu cade prada vreunui delir religios, ci se refugieaza, cum nu se putea mai banal, in alcool. O face insa fara patetism, in film se manifesta multe bune intentii, singurul personaj negativ este mandria lui George Valentin si, mai ales, filmul nu este incrancenat, astfel ca poate fi absolvit de stigmatul cliseului.
Filmul mut nu era neaparat un film simplu si naiv; daca privim productia epica Intolerance a lui D.W.Griffith (1916) ne dam seama ca aproape totul s-a facut inca de la inceput in cinema; ulterior, tehnologia a adaugat cateva mijloace noi de exprimare, cu ajutorul carora s-a brodat pe margini. Insa, in zilele noastre, am apreciat The Artist tocmai pentru ca este un film simplu, care vorbeste despre oameni intr-un mod cat se poate de uman, cu o candoare pe care prea rar o mai intalnesti in cinematograful contemporan. Daca urmarim constant, cu sufletul la gura, lumi indepartate, improbabile, personaje exceptionale care dau problemelor lor rezolvari de inimaginat, ori drame istorice care diseaca intimitatea protagonistului pana in cele mai sordide detalii, nu vad de ce am refuza fictiunea unei lumi care, desi e plasata in mediul artistic hollywoodian, pare fireasca, asezata, si in care personajele isi traiesc propriile pasiuni fara implicatii planetare.
Merita vazut la cinema un film alb-negru si mut? Categoric da! De altfel, The Artist nu este un veritabil film mut; ironic, a castigat si Oscarul pentru cea mai buna coloana sonora originala. Are o imagine foarte buna si, chiar daca ar putea parea nefiresc, este un film modern, lucru de care nu-ti poti da seama decat dupa ce-l vezi.
In timpul filmului in sala de cinema a fost liniste si nu au sunat telefoane mobile. Nu pentru ca publicul ar fi fost civilizat, ci pentru ca sala era aproape goala.
Guestwriter pentru acest articol este Stefan Popa, absolvent de Drept.