Collective Identity sau Eul Abator

Totusi, nu putem aseza scurtmetrajul romanesc in ansamblul sau sub o paralela cu Pina. Apar, evident, secvente similare care certifica importanta elementelor naturale pentru tendintele din ultimele decenii in materie de dans. Aici invoc acele fragmente din ambele productii in care apa si nisipul amplifica efectul miscarii, contribuind la un lirism al coregrafiei prin care mesajul este potentat, metafora capata consistenta. La fel, orientarea coregrafilor spre spatii industriale, ostile, nu tine de inovatie. Collective Identity este totusi un film unitar cu o tensiune aparte care spune o poveste in care oamenii se nasc ca niste papusi cu sfori interioare. Cine trage acele sfori? Raspunsul e o enumeratie pe care puteti s-o completati dupa interpretarea persoanala. Uneori sforile pot sa iasa in afara si vulnerabilitatea oamenilor in cauza creeaza teren pentru aparitia unui Big Brother. Dupa cum insisi realizatorii isi descriu proiectul, Collective Identity is a short film based on the idea of building a collectivity by destroying the personal identity. Conceptul de colectiv e redat mai ales peiorativ. De altfel, prima idee pe care mi-am facut-o cand am vazut filmul a avut in centru raportul putere/ subordonare. Inca din primele 5 minute ale filmului, un detaliu se face remarcat: personajul dansatorului Mugur Vaslami poarta peste costumul alb de balerin un sort de macelar. Ceilalti actanti ii sunt subordinati nu numai prin urmarirea unor indicatii si lupta cu acestea, ci si prin vestimentatia sumara si murdara. Aici observam o distantare fata de modelul Pina, recunoscut prin rochiile lungi si colorate ale dansatoarelor sau costumele adesea sobre ale dansatorilor. Filmul ofera foarte multe indicii care asaza in prim plan acest personaj Big Brother- el isi scoate dansatoarele din masinarii, la un moment dat ceilalti se ascund in spatele sau unduindu-si mainile in afara ca si cum dansatorul lider ar avea o multitudine de brate.

In ce consta postmodernismul acestui film? Collective Identity preia din postmodernism componenta sa eclectica, amalgamarea de limbaje artistice si tehnici din diferite epoci. Astfel putem observa cat de bine a reusit sa imbine Tom Brandus - compozitor si sound designer - fragmente din Ceaikovski (Lacul lebedelor) cu zgomot de fond si mixaje de muzica electronica; cum pot dansatorii sa foloseasca original, in aceeasi compozitie, tehnici aparent divergente ca stil: pasi clasici de balet, mimica, gesturi firesti de zi cu zi si dinamica haotica, convulsiva, a dansului contemporan.

Jumatate din momentele scurtmetrajului sunt filmate din patru sau chiar mai multe unghiuri ceea ce face munca dansatorilor deloc usoara, lucru valabil si in cazul montajului. Juxtapunerea cadrelor poate foarte lesne sa altereze vitalitatea, verosimilul actului artistic viu, unic, pentru ca vorbim de dans, sincronizare, atitudine, care pierd prin dublare, repetare. Editorul Marian Ene nu pare insa intimidat de aceste aspecte si montajul serveste mesajul in dezvoltarea sa. O parte importanta in receptarea filmului si a esafodajului sau mi s-a parut aceea in care montajul realizeaza un triunghi uman: barbatul prins intre amintirea iubitei moarte si perspectiva unei relatii actuale. Cel putin asa am vazut eu ca stau lucrurile acolo. Coborarea in amintire se face prin sunet, culoare si miscare scenica. Retrospectiva e semnalata de decorul rosiatic, ticaitul unui aparat care masoara semnele vitale, dansul zvarcolit al fetei care tradeaza agonia si in final printr-o miscare brusca, moartea acesteia in bratele barbatului. Din amintire barbatul paseste in viata reala, alaturi de alta femeie. O scena ce reda prin dinamica sa virajele gandului, un fel de stream of counsciousness in body language.

Inceputul si finalul in Collective Identity comunica foarte bine. In primele cadre, dansatoarea Galina Bobeicu, sta intinsa pe spate intr-un morman de polistiren decupat, aparent, in forma unor litere. Bucatile de polistiren cad din ce in ce mai numeroase coperindu-i privirea intepenita. Contactul cu aceste litere o face sa clipeasca incet, in timp ce in jurul sau bucatile de polistiren se misca haotic acoperind-o. Dans, stare si muzica a obiectelor. Dansatoarea nu poarta decat slipi de culoarea pielii, ca si cum ar fi fost dezbracata, se zbate apoi in mormanul de polistiren. In cele ce urmeaza, fata, cel mai comun asociata identitatii, ii este acoperita cu un lichid negru. Asaltul si presiunea celorlalti asupra personalitatii umane pana la desfiintarea ei? In final, cu exceptia dansatorului in costum alb, personajele sunt agatate ca animalele pentru consum de carne in abatoare. Suprarealism si semne de intrebare.

O initiativa de admirat, 15 minute de placere estetica si stimulare a reflectiei. Enjoy!