Dupa razboi... un singur viteaz se arata

La 20 de ani departare de viata, multi soldati inca se ascund, chiar daca de incercarea celui de-al II-lea Razboi Mondial tot n-au putut scapa. Stau linistiti, de nici nu mai rasufla sub pamant strain. Ca in supa unui mare id al patriei ce duce tratative complicate, nesfarsite, obligand birocratia sa se scuze in numele unui popor intreg, parca pentru a castiga timp pana la reintalnirea cu oroarea. Dorm reprimati acesti soldati din dorinta umanitatii de a uita razboiul. Dar cine nu l-a cunoscut, nu are ce uita si nici n-a prins a-si dezvolta cine stie ce sensibilitati care sa-l faca sa se retraga in cochilia lui ori de cate ori se apropie de acest subiect. De aceea, un general care a invatat razboiul in Academie e cel ales si dispus sa scormoneasca pamantul albanez dupa trupurile italienilor coplesiti de prea multa moarte, din care n-au ramas decat pachete de oase purtatoare de microbi, „Marea Armata de Nailon”.

Insotit de un preot care incearca sa-i tempereze formularile pompoase si totodata duhnind a orgoliu, referitoare la misiunea pe care o au ei doi, generalul nu doar ca va deschide morminte, dar va patrunde, total impotriva principiilor militare, in intimitati ravasitoare, va citi jurnale, va afla despre turbare, despre frici, rusini si obsesii. „Sunt o multime si probabil ca tremura de frig sub mantalele de nailon. Multi. Generalii lor incapabili i-au parasit pe campul de lupta. As fi putut castiga cu ei o groaza de batalii". Ceea ce generalul nostru simte este ca si-a ratat timpul eroic, ca a fost exclus din insasi batalia in care el s-ar fi demonstrat imens: „Venise de departe pentru a intrerupe somnul adanc al unei armate intregi”.

Aratandu-se pregatit sa infrunte gravitati, statistici, popoare, e surprinzator de slab in fata individului, transformand listele laconice cu descrierile mortilor in bule de viata anulata care il deviaza de la misiunea lui. Haituieste moartea cu atata insistenta, dar pentru a o eradica e nevoie de mult mai mult decat atat, caci e infiltrata si in ploaia necontenita ce incleiaza mizeria pe general si oamenii sai si in atitudinea rezervata si mocnit ofensiva a localnicilor – „(...) nici daca ar sti albaneza, tot n-ar intelege nimic din durerea ei”, e o stingere neloiala, caci nu avertizeaza prin nicio stridenta - „Amintirea razboiului ne-a stors de vlaga. Dar daca ar fi fost razboiul insusi?”. O rascolire pentru care nu e niciodata momentul potrivit si a carei moralitate nu e incurajata unanim, la asta s-a angajat generalul implicandu-se in felul acesta intr-o lupta postum a soldatilor – daca de partea lor sau nu, nu se stie sigur.

Cu toate ca deshumarea nu aduce decat forme calcificate de oameni, purtand uniforma acelorasi amintiri de groaza, depersonalizati cu nemiluita inca din viata lor de militari carora le scapa diferenta dintre „eu”, „tu” si „el”, generalul se lasa captivat de o tendinta indrazneata, si-anume aceea de a le cauta chip tuturor acestor nume culese de pe placutele de identificare purtate la gat. O idee cu atat mai fantezista, cu cat in acest roman nu doar ca personajul principal nu are nume, dar aproape toate figurile isi extrag identitatea din substantive comune: generalul, preotul, groparul, specialistul, primarul, sateanul etc, o urma a fortarii omenirii de a ramane detasata de contextul distrugerilor si crimelor in masa. Simbolistica lipsei substantivelor proprii suspenda sensibilizarea cititorului, caruia i se bareaza intentionat trecerea spre lumea personajelor din carte, experienta nararii la persoana a III-a fiind totusi neutralizata de insertiile de discurs direct apartinand soldatilor morti sau altor personaje care in conditii obisnuite ar fi mai putin articulate. De exemplu batrana Nica, ale carei emotii vizavi de munca generalului italian sunt varsate fara aranjamente prealabile, sub forma monologului (oricat de ispititor de aprape ar parea de acel adresant virtual) : „[...]Dupa semnele pe care le porti e limpede ca meseria ta blestemata e jaful si ca esti unul dintre cei care au facut din mine o jumatate de om, o batrana cocosata, care vine la nunta altora, sta intr-un colt si vorbeste singura ca o nebuna.”, personaj ce va ridica la cele mai inalte cote dramatismul in aceasta carte, destainuindu-si durerea unei crime sarvarsite pentru o alta crima.

E cu totul izolata aceasta izbucnire, nespecifica personajelor in general estompate din Generalul armatei moarte. Previzibil ar fi fost sa se ofere compensatia unor date de „peisaj”; cu toate acestea, istoricitatea romanului e marginala, nu intereseaza razboiul in sine, cat receptarea lui si a efectelor hidoase pe care le-a atras dupa sine: „Asta, aici, a fost un razboi tacut, ca un film mut. Mai bine sa bubuie tunurile.” – exasperant si violent chiar si in amintire.

Facand bilantul, acest prim roman (caruia, printre altele fie spus, i-a placut sa treaca des prin tipar – exista in varianta a peste 40 de limbi) al scriitorului albanez Ismail Kadare nu afiseaza maniere controversate si nici nu indurereaza peste masura pentru ca nu e de tip vizual si pentru ca nici nu se arunca in investigari patetice ale unui material ce putea foarte bine sa se preteze la asa ceva. In schimb, ce ofera cele 200 si ceva de pagini este reactia inghetata in perplexitate a celui care reuseste sa inteleaga si sa simta severitatea razboiului, suficient cat sa starneasca 3 ecranizari, cea pentru care pledeaza cei mai multi fiind cea din 1983, cu Marcello Mastroianni, Anouk Aimee si Michel Piccoli.