Interviu cu domnul Corifeu, Mircea Vintila

„Eram derbedeu, dadeam cu pana. Vroiam trupa”

AltIasi: Aveati 22 de ani cand ati cantat pentru prima data intr-un festival in 1971. Cum ati inceput acest drum? 

Mircea Vintila: Cand au aparut trupele mari ca Beatles sau Rolling Stones, fiecare vroia sa-si faca o formatie. Eu am inceput sa cant cu niste prieteni de-ai mei ca solist vocal. Problema mare a fost cea a instrumentelor. Intr-o duminica dupa amiaza, la radio era o emisiune prezentata de Cornel Chiriac, Metronom se numea, celebra pe vremea aia si l-a adus in discutie pe Bob Dylan care canta acompaniat numai de chitara si de muzicuta. Mi-am pus intrebarea atunci „eu de ce nu as putea aparea asa?”, pentru ca era mult mai convenabil dat fiind faptul ca statii nu aveam, microfoanele lipseau, iar de chitari numai noi stim cat de greu puteam face rost. Si am debutat in 1968 intr-un Cenaclu studentesc la Casa de Cultura din Bucuresti, „Atlantida” se numea si era condus de Radu Anton Roman. In festivalul din 1971, tot unul studentesc, am cantat la Clubul „303” al Politehnicii. (Rade) Noi ii spuneam „3 gaura 3”, eram studenti si iti dai seama ca trebuia sa inventam tot felul de cuvinte si de titulaturi din astea haioase, a fost primul festival studentesc de folk.

AltIasi: V-a placut muzica de mic, ati studiat chiar si viola, insa ati urmat Institutul de Constructii. De ce nu v-ati urmat pasiunea?

M.V.: Asa se obisnuia pe atunci, cantaretii nu erau boschetari, erau oameni care faceau facultate. Nu eram pregatit pentru Conservator. Am dat la Institutul de Constructii in primul an si am vrut sa stau ca sa nu ma ia in armata si sa ma pregatesc sa intru la Conservator. In primul an am intrat la Instalatii, iar in al doilea an la Masini si Constructii, apoi au inceput spectacole si nu mai aveam timp sa ma pregatesc nici pentru facultate si nici pentru Conservator. Am terminat facultatea, insa nu mai avea nici un rost sa dau la Conservator.

AltIasi: Atunci, de unde ati furat meserie?

M.V.: Educatie muzicala am avut inclusiv din familie, nasul meu fiind violonist si dirijor intr-o orchestra de amatori. El m-a invatat sa cant la viola, am dat la scoala de muzica, dar pentru ca nu mai era loc la vioara am fost primit la viola si am terminat Scoala nr. 3 din Bucuresti. Tata mi-a facut cadou o chitara spaniola, nasul meu a inceput sa ma invete chitara clasica si sa ciupesc, insa eu eram derbedeu, dadeam cu pana. Vroiam trupa pentru ca abia aparusera la vremea aceea si era mare nebunie.

AltIasi: Cum era privit folkul dupa Revolutie?

M.V.: A fost o perioada groaznica, au aparut posturile de televiziune si nu a mai avut treaba nimeni sa vina la spectacole. A tinut cam doi ani aceasta situatie, puteai lasa portile deschise la Polivalenta si tot nu venea nimeni la concerte.

„Dar formatia Pasarea Colibri cand mai vine?”

AltIasi: Dan Iliescu, solistul de la Timpuri noi spunea intr-un interviu ca „un gropar are nevoie de morti, un politist are nevoie de hoti, un doctor are nevoie de bolnavi, iar un artist are nevoie doar de inspiratie”, pentru dvs. cum vine aceasta?

M.V.: Este un dar de la Dumnezeu, e nevoie de o interpretare foarte buna, dar este vorba si de creatie. Pentru a putea ajunge la performanta trebuie sa muncesti enorm. Nu tine doar de modul in care privesti un copac si cum sunt frunzele sale si gata, vine inspiratia, nu e asa. Sunt anumite momente care te inspira, diverse situatii, dar vorbind de creatie sunt foarte multe lucruri care te pot inspira, insa ce iese din tine e foarte important. 

AltIasi: Nu va plac antologiile muzicale pentru ca miros a final de cariera, totusi in 2005 la insistenta publicului ati scos „Opere si operete”. Bilanturi asupra carierei faceti?

M.V.: Eu imi doream un album nou, dar daca stai sa observi cu atentie peste tot in lume exista albume ce cuprind colectii. „Opere si operete” a avut un succes uimitor. Au trecut multi ani si era bine sa fie rearanjate si reorchestrate. In ceea ce priveste bilanturile - nu, nu fac, fiindca m-as lua cu mainile de cap. E bine sa mergi inainte, sa investesti atat in sunet, cat si in prezenta scenica si in spectacol, nu e suficienta o simpla cantare. Daca vrei sa prezinti un spectacol mare, trebuie sa te pregatesti.

AltIasi: Ati fost peste 30 de ani alaturi de Florian Pittis pe scena, ce imagine va trece cu el prin minte atunci cand ii auziti/pronuntati numele?

M.V.: Imi amintesc momentul din 1974 cand el aflase ca "e unul care canta bine la cenaclu”. A venit dupa un concert la Liceul Sincai din Bucuresti impreuna cu Anda Calugareanu si Andrei Aldea si m-au vazut intr-un spectacol. Retin ca era imbracat in celebrii lui blugi si avea o ie. M-au ascultat si le-a placut teribil, astfel ca am ramas de atunci prieteni si am muncit impreuna 35 de ani.  

AltIasi: Cum s-a format „Pasarea Colibri”?

M.V.: Era un spectacol de sarbatori la Ramnicu Valcea al formatiei Phoenix la care eram prezenti si eu, Florian Pittis si Mircea Baniciu. Publicul cunostea formatia Phoenix, insa nu auzisera de noi. Baniciu canta in ambele. Eu eram in recital cu Motu’ si incheia spectacolul Mircea Baniciu, iar formatia Phoenix canta cu alt vocal. Ca o gluma, am propus sa ii facem lui Baniciu formatia lui si asa au ajuns pe scena „Mircea Baniciu si formatia Pasarea Colibri”. Era mai intai Phoenix si apoi Colibri, o pasare mai mica. A fost un spectacol foarte bun, iar dupa terminarea lui au venit persoane din public si au intrebat cand mai vine formatia Pasarea Colibri. Usor, usor, dintr-o gluma a devenit o treaba serioasa care a durat noua ani de zile. 

AltIasi: In afara de faptul ca regretati disparitia Motului Florian Pittis, ce mai regreta Mircea Vintila?

M.V.: Ii simti lipsa pentru ca te consultai cu el, era un baiat care stia atat de multe incat trebuia sa te consulti cu el. El iti raspundea imediat, nu exista sa nu-ti spuna ceva si totul era constructiv. In viata de zi cu zi nu am ce sa regret si nici sa-mi para rau.

AltIasi: Ciocu - asa sunteti numit de prieteni. De unde a pornit denumirea asta?

M.V.: Asta era in perioada de copilarie, asa eram obisnuit. Cei de pe strada mi-au spus Mirciocu si de aici a rezultat Ciocu. Multi imi spun „maestre”, dar nu-mi place, suna a distanta. „Domnule Corifeu” - asta imi place insa, suna si frumos si pretios, Andries (n.r. Alexandru Andries) imi spune asa si suna mai apropiat.  

„Americanii erau fascinati de vocea lui Pittis”

Altiasi: Cum e folkul de azi, cel cantat de tineri?

M.V.: Ei se exprima, dar nu au nici un pic de forta. Canta foarte multi, insa nu e suficient sa canti doar la festivalurile de folk. Pe mine ma intereseaza cantaretul profesionist, l-ai pus la Sala Palatului pe afis, lumea a cumparat bilet si s-a umplut sala. Asta s-a intamplat cu Pasarea Colibri. La spectacolul de 11 ani s-a pus afisul, a functionat internetul si sala a fost plina. Ne-am speriat si noi pentru ca stim este o perioada destul de dificila, iar biletele sunt foarte scumpe si cu toate aceste au venit familii intregi: sot, sotie si copii. Acesta este spectacolul profesionist, unul la care lumea isi doreste sa vina ca la un spectacol de teatru si sa cumpere bilet. Pe mine ma intereseaza foarte mult profesionalismul.

AltIasi: In 2003 v-ati despartit de acest grup, insa anul trecut ati cantat alaturi de Mircea Baniciu la Sala Palatului melodii ale acestei formatii mari a folkului romanesc.

M.V.: Motu’ a spus „Daca suntem doi nu e Pasarea Colibri, dar daca sunt trei este” si probabil acolo sus el a fost foarte bucuros de ceea ce a iesit. Baniciu si-a facut un spectacol intitulat „Mircea Baniciu si prietenii”, am fost si eu si Leo Iorga si Gyuri Pascu. Eu i-am zis din start ca nu vin decat atunci cand stiu ca am compus o melodie noua pentru ca nu as fi vrut ca el sa cante „Esarfa in dar”, iar eu „Mielul”. Mai trebuia lucrat la momentul acela Florian Pittis, dar lumea a fost tare multumita si mai vroia.

AltIasi: Cum era privita formatia de catre ochii strainului din SUA, de exemplu?

M.V.: Romanii de acolo stiau melodiile vers cu vers. Am cantat la Ambasada din Washington si au fost invitati si romani si straini. O chestie extraordinara a fost cand recita Pittis. Americanii stateau si se uitau, nu intelegeau nimic, dar erau uluiti. Si nici nu intrebau pe cineva ce spune, erau pur si simplu fascinati de vocea lui Pittis. Foarte interesant era cum il ascultau.  

AltIasi: „Miruna” are o poveste foarte frumoasa si in acelasi timp trista, deoarece fata de care v-ati indragostit in studentie s-a stins din viata acum ceva vreme. Cum a fost faurita melodia?

M.V.: Sunt distante atat de mari intre cele doua melodii cu acest titlu. Miruna a aparut in perioada aia frumoasa a studentiei. „Un celebru si foarte bun coleg de facultate” era Andries, care a facut si el o melodie pentru fata asta pe care a cantat-o doar de doua ori. Eram derbedei. La un spectacol, mama ei ne-a spus ca "ne batem joc de fata ei pentru ca ea nu are niciodata pantalonii rupti la spate". Si dintr-o gluma frumoasa a iesit un cantec frumos. Au fost doar doua strofe la inceput. Dupa ce am cantat-o, ce dezastru a fost in sala aia! Miruna mi-a spus dupa spectacol ca avea impresia ca toata lumea se uita la ea. Era ingrozita, era disperata.

AltIasi: Cat de brambura este viata lui Mircea Vintila?

M.V.: Azi sunt aici, maine sunt acolo. Bramburim pe drumurile vietii, ne intalnim, cantam, stam impreuna, vorbim. E brambura, e bine!