The Future de Miranda July

In afara de internetul pe laptopuri din care-si extrag informatia-hrana pentru a produce nimic mai mult decat o noua idee care sa le insoteasca imbatranirea mintii si slabirea trupului, Sophie si Jason mai au in comun o pisica izolata intr-o cusca de veterinar. Peste o luna, la eliberare, si numai daca se leaga pisiceste de ei, Pa-Pa ar mai putea trai 5 ani. Peste 5 ani, Sophie si Jason vor avea, fiecare 40. „40 e practic 50, iar 50 e practic maruntis”. „Cum adica maruntis?” „Adica prea putin ca sa-ti cumperi ceva ce iti doresti cu adevarat”. 

Din categoria sociala supratalentati fara meserie, Sophie preda balet pentru copilite mici de tot, Jason e un call-center ambulant, legat de laptop si de casti atat pe canapea, cat si pe taburet. Luna de pana la eliberarea pisicii este luata libera de cei doi iubiti indiosincratici, cu capul intors pe dos de propriile complicatii: oare sa salvez pamantul? Sa fiu ecologist? Sa economisesc resursele inchizand robinetul dupa ce-mi umplu paharul cu apa? Iata adevaratele dileme. Sophie vrea sa stranga cat mai multe vizualizari pe youtube pentru dansurile ei sexitriste in timp ce sta acasa si se gandeste in cerc la ceva. In luna de pana la eliberarea pisicii nu mai lucreaza nici Jason si nici Sophie. Sophie se perpeleste in fata video-urilor de succes ale colegelor ei de pre-balet. Jason merge din usa-n usa incercand sa vanda copaci, „pentru repopularea, re-vitalizarea, re-inverzirea planetei”. Ar putea fi profetul unei schimbari in constiinta universala. De la el incepand, copacii se vor vinde din casa-n casa pana la Atlantic. Astfel, idealismul, astfel Sophie acasa prelingandu-se pe pereti din impotenta coregrafica. O specie ciudata acesti cerebrali nici prea tineri nici prea intelepti. Pai si ce fac ei? Judecandu-i din perspectiva productiei, caci suntem industriali-post-industriali, daca nu producem nu suntem deloc. Sau: consumi cam mult pentru cat produci. Ia lasa jos cana aia de ceai. Ce bei atata ceai? Ce-ai facut azi?

Si inca: Jason poate opri timpul. Dupa ce face asta si vorbeste cu luna de pe cer, Sophie traieste si ea, in sfarsit, ca toata lumea, 2 vieti. Una cu el si una cu altul, un barbat responsabil si matur cu picioarele pe pamant cum sunt maturii asa sunt ei, nu? Liniar progresiv? De unde. Cand esti aici cu mine si nu esti aici cu mine? Dar trebuie inventat ceva: un raspuns fara sens, pentru ca sensurile sunt putine si le cunoastem. Si oricum, nu putem sti foarte mult. Putem cerceta informatii, pentru ca informatia preia corp in timp ce creierul se atrofiaza. Asa cum se scurge ea in timpul pe care Jason il opreste de 2 ori, odata la-nceput, si-odata la mijloc. Pentru Jason si Sophie, lucrurile evolueaza in minte. Filmul le vede. Desprinsi de simturi, ei doi sunt creiere umblatoare scurmand dupa inventie. Sensibilitatea lor e un soi de mila de sine. Nu vin in intampinarea lumii sensibile, in care gandurile ar disparea, ca in cele mai bune dintre practici. Vin unul in intampinarea celuilalt, o cruce rosie de autosalvare de la autodistrugere.

Flmul nu-i chiar asa. E un film, nu e un text. Si a fost acum cateva zile, nu e maine.