- 3829
Dupa cum anticipam in avancronica lansarii la Iasi a volumului Viata nu-i croita dupa calapod, Aurora Liiceanu prezinta, sub forma prozei scurte, publicului neavizat, concepte si teorii psihologice. Avem insa de-a face si cu texte narative cu ambitii literare.
Chiar daca natura descriptiva si explicativa ne duce spre un text aplicat, asa cum spuneam mai sus, remarc naratiuni la persoana I; multe texte sint aproape dialogice, la sfirsitul carora simti nevoia sa adaugi sa completezi la cele spuse, imbogatind astfel cazurile si cazuistica. Un alt gen pe care l-am regasit in acest volum este jurnalul („Frau Lola si lumea ei”, „Matrioana, macaroanele, cucuveaua si tucalul”), care este propus publicului ca o pilda ori ca suport pentru o demonstratie psihologica.
Textul publicistic, prin natura subiectelor sale urbane („Dreptul primului venit, monopol de nisa sau brand personal?”) este prezent si el, scris cu mult patos si bun simt. Nu lipseste nici studiul folcloric („Adieri de kitsch la o nunta taraneasca”), dar aici analiza de specialitate e subtire, textul prezentind doar observatii subiective. Ce mi se pare mult mai valoros decit orice alt text de aici, e „Copilul – mod de utilizare”, aproape un studiu despre sensul unei fiinte noi, despre cum se creste si se educa acesta (una din concluzii e ca in ziua de azi „a avea copii e un must”!).
Punctul slab al volumului, pe care tin sa-l subliniez, e redundanta unor afirmatii („copiii nu trebuie crescuti de catre bunici”) si chiar platitudinea altora („complicatiile pe care le aduce un divort in viata unui copil sunt mari”). E deja un truism; am avut senzatia ca anumite explicatii de ordin psihologic se adreseaza unor oameni care nu au macar o minima experienta de viata. Totusi, e fireasca intrebarea referitoare la vandabilitatea acestui volum: de ce e number 1 inca de cind a aparut? E destul de evident ca aceasta carte se adreseaza unui public feminin; sa fie acesta atit de prompt la aparitii light? Am citit prea putin din Mihaela Radulescu incit sa pot emite comentarii despre scrierile ei, insa presupun ca vorbim despre aceiasi cititori si in cazul de fata.
In afara de textele anuntate la inceput (care sint valabile, dar nu reprezinta un must, ca sa o citez pe autoare), restul sint compozitii diafane; aici, Aurora Liiceanu pare o bunica de care trag nepotii ca sa le spuna povesti. Impresia finala e aceea a unui volum inegal, care mai putea fi „strecurat”.