Lumea Ioanei Parvulescu e ca un ziar

Volumul e structurat pe sase parti principale: „In cautarea unei lumi oglindite”, „Ocolul lumii cu viteza gazetei”, „In umbra gazetei, Caragiale”, „In umbra lui Caragiale, gazeta”, „Curajul lui Caragiale”, „Lumea ca ziar”. Pe langa acestea se adauga „Cuvantul inainte” (unde autoarea vorbeste despre scurta intalnire a bunicului ei, Ioan Vintila, cu „un Caragiale elegant, serios, de o politete dusa pana la protocol”), „Note”, „Anexe”, „Caragialesc” si „D’ale presei” (contraziceri, nenorociri, stiinta, literatura, caricaturi, reclame etc). Textul vine insotit de zeci de decupaje din gazetele vremii lui Caragiale, fragmente de istorie marunta „de citit, nu de privit”.

Ioana Parvulescu incearca sa gaseasca raspunsuri pentru doua intrebari: rezistenta operei comice a lui I. L. Caragiale si cum era viata din vremea lui. Personajele care ne tin companie pana la final sunt Presa si autorul Momentelor. Se contureaza „o teorie noua cu privire la curajul artistic al lui Caragiale si la poetica lui”.

„Arta lui poetica este ziarul...” aceasta este teza ce sta la baza lucrarii. Datorita ziarelor se poate reconstitui atmosfera de sfarsit de secol 19. In ele a gasit dramaturgul o bogata sursa de inspiratie si nu s-a sfiit sa foloseasca intr-un mod genial toata materia prima oferita de gazeta. Un exemplu oferit este cel al schitei Bubico, pusa in legatura atat cu unele anunturi din ziare, cat si cu o istorioara narata de generalul Ivolghin in Idiotul lui Dostoievski (daca acesta a fost citit sau nu de Caragiale nu conteaza).

Ziarul era perceput ca fiind „producator de vulgaritate”. Ceea ce pe noi nu ne mai afecteaza astazi, ii deranja pe oamenii secolului 19. Si totusi era citit. Cititorii gazetei erau si cititorii lui Caragiale. Da, percepeau altfel decat noi lucrarile acestuia (aluzii politice, carnaval – tema de gazeta, cuvinte uzuale etc) si probabil acesta a fost si motivul pentru care multi critici le-au considerat efemere. Dar ele au rezistat in timp, chiar daca unele aspecte sunt pierdute din vedere (un exemplu simplu ar fi costumul de marinar purtat de Goe: dovada obisnuitului vs singularizarea personajului).

Caragiale a largit limitele esteticului, a fost original si receptiv. S-a creat o stransa legatura cu gazeta: „Umbra presei il urmareste permanent pe Caragiale, fara sa-i incurce pasii”. Ioana Parvulescu avanseaza ideea ca avangarda literara n-ar fi existat fara ajutorul presei, pentru ca in final sa puncteze faptul ca intalnirea dintre personajele cartii ei (cat  de diferite ar fi fost unul fara altul!) „a fost un mare noroc al ghinionistei literaturi romane”.

A fost o adevarata placere sa citesc Lumea ca ziar; aproape ca lectura unui roman. E o carte delicioasa, cu un strop de umor din articolele de ziar (ca fapt divers, am aflat ca si acum o suta de ani se vehiculau in presa stiri despre sfarsitul lumii si despre „holera pasarilor”). Sunt sigura ca modul in care se prezinta lucrarea va fi apreciat mai ales de catre studenti.

 Carte oferita prin amabilitatea Librariei Humanitas de pe Lapusneanu.