Instrumentalele lui Silent Strike

Nu trebuie sa fii ascultator de muzica electronica sa-ti placa Silent Strike. E genul de artist care, daca ai o minte cit de cit deschisa, te prinde de la prima ascultare. De-asta, daca mergi la vreun concert de-al lui gasesti, pe linga simpatizanti de electro, idm, trip hop sau down-tempo si amatori de hip hop, rock, jazz si alte genuri.

Cu albumul acesta, Ioan Titu (Silent Strike) a realizat ceva ce multi dintre ascultatorii lui isi doreau. Sa aduca in fata muzica din spatele versurilor celor cu care a colaborat - poate pentru ca unii nu-s pasionati de Specii si Kazi Ploae sau hip hop in general, poate pentru ca altii se blocheaza la cuvinte si pierd din farmecul instrumentalului sau poate doar pentru ca o parte din fani ar fi vrut sa asculte negativele „curate".

Materialul incepe cu o piesa linistita, No Rules Left, care te introduce in atmosfera muzicii electronice experimentale, cu un ritm calm de clape. In acelasi ton e si Endless Story, unde apar insa si primele beat-uri, iar bass-ul se simte mai puternic. Muzica devine ceva mai complexa odata cu Imperiul Lianelor, melodie pe care parca si vezi visual-urile lui Dan Basu jucindu-se pe peretii vreunui club de subsol (cei doi lucreaza impreuna la proiectul audio-video Silent Bass), in timp ce pe Comfort Me se poate auzi si o usoara voce feminina acompaniind beaturile si clapele. Si, chiar daca la prima ascultare i-am simtit lipsa vocii lui Deliric1, cit de linistitor poate fi Negru curat. Primele influente de dubstep se simt pe Investigatii, insa la un nivel care ii face si pe cei care nu-s amatori ai genului sa accepte melodia. Urmeaza o piesa mai trista, Demoncratie, care ascultata la un nivel mai profund parca te provoaca sa-ti faci griji (mie mi-a adus aminte de un Coldcut mai vechi).

Cu un ritm mai alert vine Apocrifa 1, lasind apoi loc pentru ceva Echilibru care, daca privesti materialul in ansamblu, chiar balanseaza intr-un fel albumul, pentru ca are o linie calma, dar cu un beat vioi. Orice ai face, cu greu iesi din Astenie, dupa mine una din cele mai „cu sentiment" piese de pe album, chiar daca tine doar 2:40. Un suflu nou, mai experimental fata de piesele anterioare, il aduce melodia Noi doi, lasind apoi loc pentru Robo Sapiens, la fel de inovatoare, dar si ceva mai dura datorita influentelor dub. Si mai antrenanta e Frunzisoara, apoi Ziua Anei care, dupa vreo 30 de secunde de clape linistite izbucneste intr-un dubstep in toata regula. Cea mai antrenanta compozitie de pe album, Gloante Oarbe, facuta tot pentru Deliric1, e lasata pentru aproape de final, urmata de Indepartare, tot un dub dar la un tempo redus, prevestind ca intr-un final Nimic nu e o concluzie.

Asa cum a scris un utilizator de YouTube la una dintre piesele sale, „cine mai are nevoie de antidepresive cind exista Silent Strike?". Pentru ca, fie ca iti plac piesele calme, fie ca urmaresti ceva mai ritmat, n-ai cum la sfirsitul ascultarii albumului sa nu-ti dai seama ca, de fapt, a trecut o ora in care te-ai gindit considerabil mai putin la griji si probleme. Este intr-adevar o muzica, pe cit de experimentala, pe atit de linistitoare.

***

Si, pentru ca albumul a fost lansat de ziua lui, Ioan Titu ni l-a facut cadou. Acesta poate fi ascultat pe Soundcloud si downloadat gratuit de aici.