Demonul Paganini si Ingerul Tomescu

Niciodata n-am mai vazut la Filarmonica atatia oameni ca in seara asta. Desi fusesera aduse cateva randuri de scaune si pe scena, zeci de oameni au ramas in picioare pe parcursul celor aproape 2 ore de spectacol. Reclama puternica de la televizor si brandurile asociate (Stradivarius, Alexandru Tomescu, Paganini) au facut ca la doua zile dupa punerea in vanzare, cand inca nici nu era gata afisul, biletele sa fie epuizate. In mod normal as fi promovat concertul pe altiasi.ro, dar in cazul asta as fi starnit lumea degeaba. Am luat 2 bilete fara loc cu speranta ca totusi nu vom urmari concertul in picioare, curios cati dintre cumparatori aveau sa vina pentru nume si cati pentru muzica.

Vioara Stradivarius a mai fost la Iasi, la fel si Alexandru Tomescu. Cu acest turneu insa s-a inscris in randurile putinilor violonisti care pot nu doar sa abordeze Paganini, ci sa cante intr-un concert toate cele 24 de Capricii, unele dintre ele socotite cele mai dificile partituri pentru vioara. Niccolo Paganini a fost, poate, primul interpret "superstar" al muzicii, aclamat isteric, rasplatit cu sume colosale, pomenit si astazi cu veneratie. De unde acest entuziasm la adresa lui? Pentru inceput, tehnica sa la vioara era senzationala, poate cea mai buna care a existat. E adevarat, a "trisat" putin aplatizandu-si calusul (pentru a facilita accesul arcusului de la o coarda la alta), a folosit corzi subtiri (pentru a adauga stralucire si a mari armonicele) si acorda neconventional (pentru a usura cantarea pasajelor dificile). Si-a dobandit renumele nu numai prin talentul innascut, ci si prin munca asidua la care a fost obligat de parintii sai - un tata asupritor care l-a facut sa repete continuu si o mama care-l aproba, vazandu-i cruzimea drept implinire a unui vis in care un inger i-a promis ca fiul ei va ajunge cel mai mare violonist al lumii.

Cele 24 de capricii, dedicate "Agli artisti" ("artistilor") - Paganini nu le-a cantat niciodata in public - au fost singurele publicate pentru vioara solo (1820) si au fost compuse intre 1801 si 1807. Pentru a-si forta limitele, Paganini compunea partituri pe care nici el nu le putea canta si apoi se antrena luni de zile pentru a le stapani. Chiar si pentru stelele viorii din zilele noastre provocarile sunt formidabile. Printre elementele extrem de dificile sunt note disparate (alunecand intre corzile exterioare fara a le atinge pe cele interioare), cantarea a pana la 18 note distincte fara a schimba directia arcusului, sustinerea unei melodii luxuriante pe o coarda concomitent cu armonice rapide pe o alta, tragerea arcusului pentru a imita sunete de fluta sau corn, acorduri arpegiate ca pe chitara, toate trebuind cantate cu ceea ce pare o combinatie imposibila de viteza furioasa si gratie desavarsita. Opera se termina cu o tema si 11 variatii care nu doar insumeaza celelalte tehnici, dar adauga inca doua care uimesc - o sectiune vioaie cantata doar cu o atingere descendenta de arcus si alta care alterneaza ametior note trase rapid cu pizzicato (ciupite).

Alexandru Tomescu a explicat in program ca a ales ca fundal pentru interpretarea Capriciilor proiectii video "fiindca imi doream o abordare mai curajoasa si mai nonconformista a spectacolului de muzica clasica [...] o invitatie la reverie, o poarta deschisa". Astfel, dupa terminarea primului Capriciu (Andante), pentru al doilea (Moderato) a aparut proiectata pe ecranul din spatele sau imaginea lui ca in oglinda, Tomescu incercand sa se sincronizeze pe scena cu gesturile inregistrate. Apar tot aici imagini extrem de bine filmate cu vioara Stradivarius.

La inceperea Carpiciului 3 (Sostenuto), alter-ego-ul de pe ecran incearca sa vina spre locul in care Alexandru Tomescu vrajeste vioara si urechile noastre, dar se loveste de un geam de sticla pe care apoi se preling picaturi de ploaie. Al patrulea si cel mai lung Capriciu (Maestoso) - preferatul meu - are ca fundal proiectia alter-ego-ului care se plimba ganditor prin impozanta sala cu vitralii a Palatului Cantacuzin de la Zamora, imaginea suprapunandu-se la final. Agitato (al cincilea) este complementat de imagini din atelierele Gliga, cei mai mari producatori de instrumente cu coarde din Romania.

La al saselea (Lento), Tomescu incearca iar sincronizarea, aparand prim-planuri cu arcusul, vioara si partitura, apoi intregul bust. Posato (7) readuce in atentie procesul de fabricare al viorilor, in timp ce la Maestoso (8) spiritele alter-ego-ului mimeaza incercari nereusite fara vioara, neizbutind sa-l incomodeze pe cel "adevarat" sa-si duca partitura la bun sfarsit. O alta filmare foarte buna este cea de la Capriciul 9 (Allegretto), Alexandru Tomescu putind fi admirat tinand vioara in diferite ipostaze, ca un ronde-bosse pe un piedestal rotitor.

La Vivace (10), pe un fond negru apare silueta lui Tomescu peste care cade o pulbere stralucitoare, ca de stele, in timp ce Andante (11) acompaniaza ritmul arcusului cu miscari de slefuire a unei viitoare viori. Allegro (12) are doua prim-planuri alaturate ale viorii, iar pe al 13-lea (tot Allegro), care prezinta imaginea in ceata a aceleasi sali si a unei siluete, cineva aplauda prea repede. Nu stiu daca Alexandru Tomescu a zambit sau doar mi s-a parut, dar a continuat implacabil cu Capriciul 14 (Moderato), cel mai scurt de pana atunci. Posato (15) prilejuieste un nou close-up pe instrument, incheindu-se cu imaginea arcusului care ramane in pozitie verticala.

Al 16-lea (Presto) este cu adevarat cel mai scurt dintre toate, alter-ego-ul proiectat facand de data asta miscari bruste, surprinse excelent pentru ritmul piesei cu niste cadre foarte scurte. Alter-ego-ul pare debusolat, dar nu cedeaza, iar Alexandru Tomescu primeste o runda de aplauze furtunoase, prelungite. Sostenuto (17) revine cu procesul de fabricatie al viorii, in timp ce pe Corrente (18) cele doua siluete distorsionate de pe ecran incearca sa se atinga cu arcusul sau cu vioara lungindu-si mainile ca intr-o poveste pentru copii.

Proiectiile de pe Lento, Allegro Assai (19) dezvaluie cum apar f-urile de pe viori, iar filmarea pentru Allegretto (20) cu camera care se roteste aduce cu cea facuta de Radiohead in celebrul lor videoclip "From the Basement". Aplauzele substantiale sunt insa pentru Alexandru Tomescu si nu pentru imagini. Imagini care, pentru Amoroso. Presto (21) arata vioara finisata atinsa cu senzualitate si dorinta.

Marcato (22) inverseaza procesul fabricatiei, care se termina cu scandurile ce se intorc in copacul din care au fost facute, iar pe Posato (23) Alexandru Tomescu insusi alege copacul ce urmeaza sa fie sacrificat, plantand insa altul in loc. Proiectiile pentru ultimul Capriciu, Quasi Presto, reprezinta un colaj din toate celelalte, iar concertul se incheie cu minute de aplauze in picioare pentru interpret.

Paganini a fost un showman desavarsit. Un truc favorit era sa foloseasca in concert corzi uzate si, atunci cand ele se rupeau, sa-l incheie cantand pe trei, doua sau chiar o singura coarda. Biletele pentru concertele sale costau chiar si de cinci ori pretul obisnuit. Nu a facut mai nimic pentru a descuraja zvonurile ca ar fi avut un pact cu Diavolul iar felul in care arata, cu un corp scheletic, miscari angulare rigide, par negru si lung, ten palid, ochi intunecati si patrunzatori, plus imbracamintea complet neagra ne fac sa realizam ca Alexandru Tomescu a jucat, cu imaginea lui de tocilar bucuros ca poate face ce-i place si mai e si admirat pentru asta, rolul Ingerului.