Despre Chiritele de ieri si de azi, in viziunea actorului Petru Ciubotaru

AltIasi: "Imi luati interviul dupa spectacol, nu inainte. Rolul e greu si vreau ca totul sa iasa bine". Ce mai poate inseamna "rol greu", dupa cateva decenii de activtitate artistica de prim rang?

Petru Ciubotaru: Ca sa fiu sincer fata de teatru, dar si fata de mine, rolul greu nu tine neaparat de intindere, de durata unei piese. Poate fi un rol de doua, trei ore, dar care sa nu fie greu neaparat, adica sa nu fii foarte obosit la urma. Dupa un spectacol “Chirita si ceilalti” ma simt de parca m-ar fi calcat o senila. De ce? Grija de dinaintea spectacolului, cu cel putin 24 de ore inaintea reprezentatiei. Nu-ti mai arde sa faci altceva, alte repetitii. Rememorezi, iti revezi textul, iti faci pregatirea psihotehnica, sa-ti mearga bine gatul, faci impostatie vocala, cam tot ce face un actor care-si respecta profesia. Asa se creeaza nimbul artei adevarate.

Rol greu poate fi si acela mic de intindere. In "Ivanov", un spectacol dupa Cehov, jucam un rol, Kosâh, unde aveam cate o intrare in toate cele trei acte. Nu era o intrare mare, dar era fantastic de greu rolul, o mare responsabilitate. Era ca o mica bijuterie, ca un diamant care trebuia slefuit la fiecare spectacol.

A: Complexitatea psihologica a unui personaj pe structura caruia trebuie sa va pliati defineste “rolul greu”?

P. C.: Sigur ca da. Spre exemplu, toate cele sase personaje pe care le joc in “Chirita” comporta o anume fateta. Trebuie sa fie ca o pictura buna, ca un portret bun, care nu te tradeaza. Cand te uiti la un portret, remarci ceva din esenta pictorului. Sunt pictori care fac peisaje, sunt pictori care fac portrete. Asa e si in actorie. De exemplu, am acasa un tablou al lui Dan Hatmanu, “Chirita”. Eu am mai jucat o Chirita in 1990, era un scenariu facut de mine si de Ovidiu Lazar. Cand l-am invitat pe domnul Hatmanu la premiera spectacolului, nu a putut veni, pentru ca avea alt program. Dar mi-a facut cadou un cap de Chirita. Si nu a vazut spectacolul. El doar a intuit rolul si cum voi juca eu. “Uite, mai, ce inseamna maiestria!”, imi spun mereu cand vad tabloul.

"Tinem cu orice pret sa fim insoliti, sa facem arta cu semne, in loc de simboluri cu profunzime"

A: Sase personaje intr-un singur spectacol. Trasaturile acestora se mai regasesc in codul genetic al omului de astazi?

P. C.: Clevetici – ultraretrogradul, Paraponisitul, chiar si Chirite mai avem printre noi. Slava Domnului, cuconete cu fasoane sa nu fie? Asta e “fenomenul Chiritelor”!

A: Cum reusiti sa va transpuneti in starea de spirit a femeii secolului 19? A “parvenitelor de tranzitie”?

P. C.: "Chirita" este o seductie pentru actori, pentru barbati. Incepand din 1856, de cand piesa a fost scrisa de Alecsandri, a fost interpretata de Matei Millo si de alti actori. Si actritele au jucat-o pe Chirita: Maria Filotti (pe scena teatrului din Bucuresti), Tamara Buciuceanu. Au mai fost si altele.

Alecsandri a scris piesa pentru a fi  jucata in travesti. Asta este stilul, iar in Iasi exista o scoala. De la Matei Millo, Vasile Boldescu si Miluta Gheorghiu s-a creat o scoala. La inceput, cand am inceput sa joc rolul, i-am spus maestrului Miluta asa: “Eu vreau sa am o Chirita personala, nu o Chirita a dumneavoastra”. Se fie o interpretare autentica.

A:“Chirita” surprinde moravurile unei epoci. Apropiindu-ne de ceea ce vedem si traim astazi, ce spuneti, societatea evolueaza ori involueaza?

P. C.: N-am ce face, dar o sa-l citez pe nefericitul acela de Lenin, care spunea: “Un pas inainte, doi pasi inapoi”. Cred ca traim un moment in care lucrurile, problemele sunt greu de corectat. Omul, daca nu are o stabilitate economica, daca nu e linistit din punct de vedere financiar, al slujbei, daca nu poate sa-si asigure un trai cat de cat decent, e vulnerabil.

Va mai trece o bucata de vreme pana cand faptele se vor aseza in matca lor. Chiar si in domeniu artei, pentru ca si aici lucrurile o iau razna. Tinem cu orice pret sa fim insoliti, sa facem arta cu semne, in loc de simboluri cu profunzime.

                                           "Teatrul arata <cum suntem>"

A: In acest context, mai poate fi considerat teatrul o fresca sociala?

P. C.: Daca nu e fresca sociala, atunci teatrul nu-si mai are rostul. Asta e misiunea, menirea. Tot ce tine de elucubratii, de lucruri din afara artei, nu mai reprezinta fondul, adevarul, matricea teatrului. De mii de ani de cand exista, teatrul e “oglinda lumii”, cum spune Shakespeare. Teatrul arata “cum suntem”. Sigur, cu deformarile sau ingrosarile inerente, de rigoare. “Hamlet” e o lume, raportat la ceea ce se intampla atunci.

A: Spectatorii, unii dintre ei, vad teatrul intr-o perspectiva clasica. Personajele sunt embleme ale unor vremuri, ale unor moravuri ori cutume. De aici, apare o reticenta in acceptarea unor noi avataruri ale exprimarii licentioase. Suntem refractari la nou sau, din contra, preferam o limita a decentei atunci cand venim la teatru?

P. C.: Teatrul este un altar, o biserica. Spectacolul este slujba. Din punctul meu de vedere, unele lucruri nu-si gasesc rostul. Daca ai sa mergi vreodata la o biserica si ai sa auzi un popa injurand...stam altfel de vorba. Dar, nu!

Eu nu spun ca nu se poate si asa. Dar marile spectacole nu se incadreaza in tipologia asta. A, ca erau vagi aluzii, asta nu face obiectul unei comparatii!

A: Ce e mai greu de jucat? Comedia pe scena sau comedia umana, traita si asumata zilnic?

P. C.: Comedia umana n-o iau foarte serios in seama, pentru ca nu ma ajuta cu nimic. Nici macar nu ma inspira, nici nu am de unde sa-mi trag teme. Ma incarc eu sufleteste din ceea ce vad, dar am filtrul meu de decantare.

Drumul meu zilnic e de acasa pana la teatru. Iar cand plec undeva, merg pe strazi mai laturalnice ca sa ma pot gandi. Mai repet texte in minte. In rest, privesc natura, rolurile mi se fac ascultand muzica clasica.

A: “Unde mergem?” se intreba retoric un personaj din “Chirita si ceilalti”. Va pun aceeasi intrebare. Spre ce ne indreptam?

P. C.: Sunt un om pozitiv. Mergem spre bine. Ma gandesc cu groaza ca omenirii i-a mai ramas putin de trait. Si daca si acest putin il calca in picioare, atunci ... unde mergem, va intreb si eu?

                                                   Emotiile din spatele scenei

A: Cu se sentiment pasiti in cabina din spatele scenei, la finalul unei piese?

P. C.: Simt ca e locul meu, ma defineste, e ceva din mine. Stiu precis ca e ceva din mine. O replica din Gheorghe Popescu, ca intre doi actori pensionari. Acasa mi-am facut o mica scena si ma intreaba el, de ce ai improvizat? La ce-ti trebuie scena asta? “Parca ar fi un mormant”, mi-a zis. “Nu sunt toate scenele niste morminte?”, i-am raspuns. Printre faldurile unei perdele, pe sub o scandura, peste tot raman vorbele, amintirile actorilor care au fost candva. Nu suntem noi cei care bantuim pe aici? Sunt absolut convins ca teatrul asta e plin de fantome. Precis sunt fantome.

A: Care e bucuria cea mai mare a unui actor?

P. C.: Sa simta ca ce a facut nu a fost inutil. Uneori, la inceput sunt debusolat cand vad atat de putina lume in sala de teatru. Nevasta-mea, care ma machiaza la “Chirita” si ma ajuta dincolo de cortina, mi-a zis: “Lasa, tu joaca!” Iar la final: “A fost foarte bine!”. Nu m-am tradat, am avut o bucurie, chiar daca lumea era putina. Respect pentru mine, pentru public, pentru teatru. Pentru toamna asta frumoasa...!