Celalalt Hamlet

Venit din zona statelor desprinse din fosta Uniune Sovietica, Enukidze duce cu el un amalgam dintre fondul mental al tarii sale si cultura teatrala occidentala (artistul recunoscind intr-un interviu acordat revistei "Punkt" ca liniile principale din cariera sa au fost influentate de Peter Brook, Jerzy Grotowski, Robert Sturua si Timur Tcheidze). Intelegind perfect distanta dintre teatrul-marketing si teatrul-arta, visind la un echilibru reusit intre cei doi termeni regizorul cucereste prin amprenta recognoscibila: un tragic camuflat in comic si in violenta asupra caruia pluteste o usoara tenta de absurd.

Prin Uciderea lui Gonzago scriitorul bulgar Nedialko Iordanov da o replica intertextualista tragediei shakespeariene, Hamlet. Revad in trama aceasta (scenariul fiind, de altfel, realizat in anii ‘80) unele interpretari la care va fi ajuns si Franco Zeffirelli in ecranizarea lui. Insa, daca filmul merge pe textul marelui Will, permitindu-si doar momente de extratext, Iordanov reformuleaza plasindu-se total in extratext, exceptie facind citeva intruziuni din original. Aflat in cautarea lui Hamlet, autorul bulgar "intoarce pe dos" scena lui Shakespeare, adica vede si spune viata din spatele zidurilor, partea nevazuta.

Trei distante se disting: Shakespeare, Iordanov, Enukidze. Fantomele de la Elsinor ingrozesc cu atit mai mult cu cit dramaturgul a speculat profund textul. Se opereaza citeva denudari acolo unde se nasteau semne de intrebare in primul Hamlet. De unde cunostea Ofelia cintecul popular despre Sfintul Valentin si fata care-si pierde onoarea? De la Lola care a fost culeasa din bordeluri si de care s-a apropiat atrasa in mod naiv. Frumusetea, farmecul si descoperirea senzualitatii o tenteaza pina la daruire. Alta dilema: isi doreste Polonius coroana imperiala pentru el in pofida virstei inaintate pe care o are? Sigur ca nu, ci Laertes ar fi dupa scenariul batrinului un bun conducator al tarii, cu atit mai mult cu cit studiaza muzica in Franta. Astfel, ne putem explica si controversatele sfaturi ale tatalui la plecarea fiului. Contrar intrigantului, senilului pe care Polonius il ofera, personajul da sfaturi parintesti foarte echilibrate lui Laertes. Tatal isi protejeaza baiatul. In el are toata increderea si vede pentru ambii copii un viitor stralucit. Cit de inocenti sunt actorii abia descinsi? Benvolio il cunoaste pe Polonius, ca si Amalia, de altfel, fiecare din contexte diferite. Benvolio i-a fost supus, tatal lui murise decapitat la Elsinor si spectrul ii persecuta mintea si acum; Amalia a fost un fel de stapina a lui in casa de toleranta. Polonius a jucat in tinerete, asa cum spune si-n textul shakespearian rolul lui Iulius Cezar si trecea drept un actor bun. Daca in varianta de origine aceasta replica referitoare la calitatea jocului teatral al sambelanului nu face decit sa-l ridiculizeze, in varianta moderna ea amplifica ipostaza cameleonica. In plus, cunoscind faptul ca el nu e decit un obiectiv de supraveghere, accentuarea notiunii de actor sporeste grotescul caracterului.

Regizorul alege ca supratema apropierea dintre doi timpi: trecutul indepartat, cu tenta de fantastic din scrierea shakespeariana si societatea actuala. Polonius e inchizitorul, dar e si securistul. Calaul este politia politica. Regele si regina sunt papusile puterii statale. Actorii sunt "vinovatii fara vina"... Obsesiile lasate de comunism isi adincesc tarele si astazi. Scenografia (semnata de Aivengo Chelidze) si conceptia costumelor subliniaza compunerea celor doua perioade: forma moderna pastreaza detalii elisabetane. In aceste conditii comicul se topeste in spaima. Risul este unul crispat. Scenele pline de spontaneitate si de vioiciune reprezentind repetitiile actorilor, admirabil realizate de Ion Sapdaru, Anne Marie Chertic, Constantin Puscasu, Radu Ghilas, Diana Chirila si sufleurul in persoana lui Dumitru Nastrusnicu, sunt intrerupte brusc de aparitia lui Polonius sau a Calaului. Intrarile de acest gen sunt ajung la rezultatele scontate. Uciderea lui Gonzago speculeaza teroarea, violenta, nota care este pusa putin in arrier-plan de regizor. Desigur nu era cazul sa asistam la o montare horror, dar diluarea efectelor brutale prin plus de bonomie acordat unor protagonisti, prin neutralizarea unor momente de tensiune, toate acestea scad din atmosfera, reduc impactul la destinatar (public). Iar textul (si realitatea la care se raporteaza intruna Enukidze) lasa loc de mai mult curaj.

In ultima parte a piesei, raspunsul la intrebarea normala privitoare la existenta actorilor dupa iesirea lor din scena trece toata actiunea in obsesiile actuale. Actorii sunt retinuti in arest si intervievati. Supusi torturii, asa cum se proceda in cazurile prizonierilor politici din vremea comunismului, ei trebuie sa recunoasca a fi complotat cu buna stiita impotriva statului. Trebuie sa se injoseasca, sa-si renege identitatea. O spalare a creierului cu propria mina, din propria vointa se impune atunci cind ti-e prea frica de moarte. Decapitarea nu se mai face cu ghilotina sau cu sabia. Calaul nu-l mai ucide pe Gonzago, ci pe omul din Gonzago. Asa cum se intimpla in 1984 oamenii nu mai trebuie sa moara efectiv, este de ajuns ca ei sa nu se mai recunoasca, este de ajuns ca omul mai mic din ei sa fie anulat, pentru ca durerea sa fie inzecita. E suficient ca Julia sa nu-l recunoasca pe Winston, ca Elisabeth sa nu mai vada actorul din sotul ei, pe visator, ca Amalia sa nu mai stie de ea. Daca pentru Ofelia sfirsitul in apele riului era liberatatea ei, pentru actorii care-si neaga meseria, integritatea, toata fiinta, faptul acesta este o condamnare absoluta. Chiar si atunci cind Horatio, si o data cu el noul regim totalitar instalat, ii salveaza, omul din ei e plecat pentru totdeauna. Actorul moare cind inceteaza a mai fi el. Actorul moare putin cu fiecare personaj lasat in urma.