Taxidermia – Grotescul triptic al ratarii

Va recomand Taxidermia asa cum mi-a fost mie recomandat, sincer si fara pretentii: vrei ceva ce nu ai mai vazut si poate ca nu vei vrea sa mai revezi vreodata?...vrei poezie, dincolo de socul vizual?...atunci incerca povestea asta…nu te va lasa indiferent. La Cannes, Melbourne, Sydney si Transilvania se pare ca a convins. Totusi, am indoieli ca cineva imi va multumi pentru aceasta recomandare. La TIFF  s-au gasit destui care sa paraseasca sala, ingretosati si tulburati pana in maduva oaselor de exhibitionismul vizual. Si pentru ca respect varietatea gusturilor in materie de film, ii inteleg cumva.

Cel de-al doilea film al ungurului Gyorgy Palfi ( primul, Hukkle, te va surprinde prin inventivitate si simplitatea punerii in scena) este povestea a trei generatii de…degenerati. Trei barbati victimizati si prizonieri ai propriilor pacate si neputinte. Trei oameni ciudati, cu apucaturi iesite din comun, legati prin sange intr-un cerc vicios al ratarii.

Vendel Morosgovanyi este soldat in cel de-al doilea razboi mondial, in realitate sluga unui capitan obsesiv si a propriei sale imaginatii perverse. Existenta mizera si izolarea potenteaza in Morosgovanyi manifestarea unei sexualitati deviante, autosatisfacerea, voyeur-ismul, sadismul, adulterul si alte grozavii (!) fiind singura evadare dintr-o lume careia ii apartine doar marginal. Exista la un moment dat in aceasta prima poveste o scena pe care pana si cei mai acerbi critici ai filmului o vor gasi incantataoare si cumva poetic-halucinanata. Intr-o miscare circulara, in timp, camera surprinde, in ipostaze inedite, cel mai multifunctional obiect din casa. Ce deliciu vizual! Si ce de suplicii…

Cateva decenii mai tarziu, in plina glorie socialista,  Kalman Balatony, fiul lui Morosgovanyi (trecerea in timp se face impecabil, printr-o miscare isteata a camerei), se intrece pentru calificarea olimpica la mancat-viteza. Codita de purcel cu care s-a nascut copilul ( si ironia de rigoare – vezi locul in care s-a consumat actul sexual illicit) ii va prevesti acestuia o viata plina de excese, de la lacomia fortata de imprejurari, la grotescul obsesiei de a ajunge un soi de erou national. Intr-o anumita masura, fiul isi va depasi tatal, cunoscand dragostea romantica, cea pe care monstruosul solitar nu putea decat sa o imagineze.

Ultimul descendent, Lajos Balatony, isi intrece predecesorii in tragismul cu care isi rateaza visele. Inconjurat de “artefactele” sale impaiate, fara contact real cu lumea de afara, isi traieste viata ingrijindu-si tatal devenit un monstru obez imobil si ale lui pisici gigantice, pe care le ingrasa cu unt, intr-o incercare disperata de recastiga gloria de altadata.  Desi se vrea un “un sculptor al materiei organice” si nu un taxidermist ordinar, fiul va intelege, intr-un final, ca unele lucruri, de fapt cele mai importante, viul din noi si amintirile, nu pot fi impaiate. Nu-mi permit sa dezvalui mai mult. Finalul e delirant. Nemurirea e doar un exponat intr-un muzeu aseptic.

S-a spus despre Taxidermia ca ar fi echivalentul transpus pe ecran al copiilor care smulg aripile mustelor  de vii. I s-a reprosat excentrismul vizual gratuit si lipsa de esenta. Unii l-au blamat doar pentru ca a scos la lumina tabu-uri pe care altii se chinuie sa le ingroape cat mai adanc. Au fost si aceia care pur si simplu, biologic vorbind, nu au putut rezista scenelor care iti intorc, la propriu, stomacul pe dos (avertizez pe aceasta cale pe toti aceia cu stomacul sensibil, cu fobii legate de pisici si fluide organice, pudicii si iubitorii de animale, fie ei si oameni). Dialogurile sunt fantastice, umorul negru e bine dozat si inteligent plasat, limbajul baroco-licentios iti va inrosi obrajii dar nu vei muri dintr-atata lucru, lirismul exista, suprarealismul si el (si imi aduce putin aminte de senzatiile de soc post-eraserhead), camera se deplaseaza gratios si ostentativ, actorii joaca excelent, muzica e semnata de  Amon Tobin (sunete down-tempo, electronice, experimentale care sustin cu brio atmosmera bizara a intrgului film) iar deschiderea la interpretari multiple te va surescita cu siguranta. Daca mai pui si verva care iti va aduce aminte de exuberantul Kusturica, ceva din atmosfera murdara din Delicatessen sau din personajele singuratice ale lui Chuck Palahniuk, poate ca ii vei acorda acestui film o sansa. Acea sansa pe care unii i-au refuzat-o din start, parasind sala, dezgustati. Si daca nu o veti face, nimeni nu va va condamna. Eu am vazut in el acea ingemanare contradictorie ( de care vorbea Rosenkranz in ”Estetica urâtului”)  pe care o face posibila caricatura ca punct culminant in manifestarea uratului. Si ma refer la grotescul-sublim caruia dincolo de soc, trebuie sa-i vizualizezi magia artistica.

Vizionare (ne)placuta si incuiati intoleranta undeva unde perversitatea lui Vendel nu are cum sa ajunga.