Andrei Ruse, cu litere mici despre detalii insemnate

Spuneai la un moment dat, pe blogul SONI, ca nu ai crezut niciodata ca vei reusi sa termini acest roman. Ar fi putut sa ramana doar un manuscris... Ce te-a motivat sa scrii in continuare, sa duci la capat povestea SONIei?

Desi aveam un fel de cuprins (mai mult o schita) deja stabilit, cu cat inaintam mai mult, cu atat gaseam alte lucruri despre care sa scriu si capitolele se mareau, parand ca ma tot indepartez de final. Sunt chiar 2-3 capitole adaugate pe ultima suta de metri si unul pe care nu l-am scris, referitor la aniversarea personajului meu, iar acum regret ca m-am grabit. Aveam insa un contract de respectat si deja amanasem deadline-ul cu o luna.

Cand am gandit romanul, l-am vazut undeva la 180-200 de pagini, dar scriind liber ajunsese la 350-400 de pagini de carte, noroc cu redactorul care mi-a taiat, per total, un sfert din roman si iata-l undeva la 250.

Crezi sau nu, in toata povestea asta plina de dificultati (faptul ca ramasesem fara bani si fara job, fara laptop si nici macar un comp cu Word la care sa scriu si multe altele) personajul meu m-a motivat cel mai mult. Mi se parea o aberatie ca lumea sa nu auda niciodata ce are SONI de spus, doar pentru ca mi-e mie lene sau nu am chef sau chiar mi-e greu. Asa ca ba scriam de mana, ba mergeam la un prieten, ba imprumutam un laptop, pana la urma m-am descurcat, indiferent cum.

Separat de probleme strict tehnice, nu a existat saptamana in care sa nu ma lovesc de ceva, fie de o idee pe care nu o exprimam bine, fie de un personaj secundar care nu-mi iesea, si cu cat timpul trecea, intervenea presiunea termenului limita... In iulie nu am crezut ca voi termina, iar in august am revenit si am scris jumatate din carte. Mi-am demostrat ca pot si cred ca a iesit bine.

SONI a fost un succes: s-a discutat mult, in mediul online mai ales, iar primul tiraj, 1000 de exemplare, s-a epuizat dupa 2-3 luni. Se vorbea, la scurt timp dupa lansare, de posibilitatea realizarii unui film SONI. Ce s-a intamplat, intre timp, cu aceasta idee?

Aceasta idee a venit din partea unui tip (nu vreau sa-i dau numele) implicat, mai mult sau mai putin, in industria filmului de la noi, mai exact cu ceva legaturi si cu MediaPRO Pictures din cate intelesesem. Am fost extrem de incantat, chiar onorat (si chiar vad SONI ca film, poate mai bun decat cartea), dar dupa cateva mailuri si telefoane, am aflat ca el nici macar nu citise romanul. Wtf? Eu nu cred ca te poti arunca la un film (imagineaza-ti ce implica un film, numai material vorbind) dupa un synopsis si-o coperta, asa ca m-am lasat pagubas. Poate am gresit, dar nu cred, nu mai sunt la varsta in care sa cred in porci zburatori.

Ramane insa de vazut ce va fi in viitor, daca SONI ajunge pe mana unui producator inspirat... nu se stie niciodata...

Foarte multi cititori spun ca romanul tau i-a trezit la viata (si speram sa nu "adoarma" din nou). Ti-ai propus acest scop prin SONI? Sa marchezi cititorul, sa-i vorbesti despre viata si moarte astfel incat sa-l inveti ceva sau a fost doar ideea de a scrie proza...

Da, asta mi-am propus cu SONI si am vrut sa merg strict spre tineri, ma bucur insa ca romanul si-a gasit cititori de toate varstele. Totusi, cumparatorii ei, intr-o proportie de aproximativ 70% au intre 15 si 30 de ani, iar asta spune multe si ma motiveaza in continuare sa scriu si mai bine.

Traim intr-o lume unde nu cred ca vor mai exista capodopere, nici macar literare, vor exista idei simple, concepte, personaje cu o imagine puternica, care sa-ti aminteasca anumite lucruri importante pe care nu ca nu le-ai stii, dar pe care le uiti datorita vietii moderne.

Pana la urma, cred ca SONI a ajuns sa fie iubita (am citit asta intr-un comentariu pe un blog si m-am simtit extraordinar) pentru ca reprezinta omul liber din fiecare, la prapastia din sens si nonsens, in drama lui moderna, plina de instrainare de tot.

Daca i-a trezit, este extraordinar! Daca le-a dat doar o stare de spirit, dupa lectura, de cateva ore sau zile, cu privire la viata lor, e la fel de bine. Am primit tot felul de mailuri (si vorbesc de sute, acum daca stau sa le adun pe toate, de cand am lansat cartea) in care diversi oameni imi spuneau cum si-au sunat chiar si fostii iubiti sa le spuna ce nu le-au destainuit niciodata, dar stiind ca daca n-o vor face acum, poate nu vor apuca niciodata. Daca asta a reusit SONI, atunci mi-am depasit asteptarile.

Ai luat pastile ca sa te doara stomacul, cand scriai despre durerile de stomac, ai slabit 15 kg intr-o luna ca sa vezi cum este sa tii regim alimentar (bazat si pe indicatiile doctorilor în regimurile pe care le respecta oamenii bolnavi de cancer), ai continuat sa aduci moartea in viata ta, pana ti-a dat aceeasi presiune ca si cea pe care o suporta personajul tau, dupa cum spuneai pe blog. Nu este un sacrifiu prea mare pentru a scrie?

Ba da, insa fara astea nu stiu cat as fi reusit sa devin in interior personajul meu. Imaginatia te ajuta, dar pana nu traiesti anumite senzatii (slabire, panica etc) nu poti intra cu adevarat in anumite subiecte. Asta e evident, parerea mea.

Cert e ca am facut tot ce-a depins de mine ca SONI sa prinda viata si sa fie plauzibila cu adevarat. Dupa ce-am terminat, n-am dormit bine 2-3 luni si nu stiu daca acum mi-am revenit 100%. Dar asta cred ca inseamna sa fii creator, sunt fobii sau depresii sau trasaturi de caracter pe care ti le provoci singur si ti le asumi, desi initial, n-au nicio legatura cu tine.

Nu am vrut ca nimic din romanul meu sa se bazeze pe ce am citit eu undeva sau am auzit, ci pe ceea ce ori am vazut concret la altii, ori la mine. Asta a fost modul meu, poate si pentru ca aveam doar 23 de ani si prea putina experienta ca sa scriu despre lucruri atat de mari.

Dupa SONI, intentionai sa te intorci la poezie. Ai continuat, insa, cu proza, iar momentan lucrezi la un nou roman, MDMA 16, o poveste despre lumea drogurilor. Cum e personajul principal, a pastrat ceva din SONI?

Nu cred ca poti fi un scriitor complet daca nu stii sau nu poti sa simti, sa traiesti si sa scrii poezie. Scriind poezie, nu poti decat sa inveti totul despre cuvinte, sa te joci cu ele pana la un mod abstract si chiar avantgardist (am simtit in proza, in pasaje descriptive, mai ales despre stari, cat m-a ajutat poezia).

Citesc multa poezie, chiar si acum, insa mi-e greu sa mai exprim in versuri. M-am indragostit de fundale complexe, de personaje cu n trairi, n istorii, n experiente, in care, cred eu, pot surprinde mult mai multe, de aceea voi continua sa scriu proza. Iar intre timp, la o luna-doua, mai trantesc intr-un folder niste poezii, poate voi ajunge si la al doilea volum in viitor, nu stiu.

Acum, in MDMA 16, vreau sa dau afara din mine multe lucruri pe care nu vreau sa le regasesc in proiectele mele viitoare, in special legate de droguri. Si simt ca, cel putin la noi, lipseste un astfel de roman, cu privire nu la un personaj drogat sau la droguri, ci la revolutia interioara care se petrece in interior atunci cand iei pentru prima oara un drog cu adevarat tare. Puterea de-a te intoarce? Dumnezeu, Diavol? Sistemul social vazut ca o jungla, bazata pe hartiute colorate si un metal mai greu si mai stralucitor? Am multe de spus, sper sa fiu cat mai scurt si mai concis.

Cat despre personajul meu, nu are mari legaturi cu SONI, de aceea am si asteptat atat, ca sa ma desprind. In primul rand e un barbat (si asta schimba cam toate datele problemei) si in al doilea rand moare. Ce regreta? Ramane de vazut.

Scrii cu litere mici (BLACK JOB, SONI), un detaliu ce a devenit o nota aparte care te defineste. Ai ales acest format din comoditate sau a fost ceva premeditat, incarcat de un anume simbolism?

Pur si simplu nu simt ca o propozitie se poate termina si poate reincepe alta, e ca si cum povestea ar curge, scriu asa de la 16 ani (ca am mai tot scris romane, pe care ulterior le-am aruncat, erau mai mult jocuri). Ba chiar as vrea sa folosesc si emoticonuri in curand si multe altele, orice semne care ma pot ajuta sa fac totul cat mai real posibil.

Si pana la urma nu pot sa scriu cu litera mare, decat numele proprii. Una e un articol, alta e proza, unde vreau sa fiu cat se poate de "eu". Si nu e o chestie noua, n-am inventat-o eu, am vazut-o si in alte romane romanesti noi si chiar la alti scriitori, inca nedebutati. Din cate stiu, in afara exista astfel de stiluri de ceva timp, asa ca nu-mi place sa vorbesc foarte multe despre asta ca fiind o nota aparte.

Ai precizat de foarte multe ori ca te intereseaza doar cititorii, sa te citeasca si sa discuti cu ei. Cum ramane cu premiile si criticii literari, carui fapt se datoreaza indiferenta si distanta voit asumate?

Nu ma sfiesc s-o spun, critica literara la noi si premiile inseamna pile, futaiuri (imi permiti?) si sa "fii in gasca". Sunt scriitori in fiecare gasca care n-au nimic de spus, dar pentru ca au o apartenenta la anumiti scriitori, reprezinta ceva. Altii, cu adevarat buni, nu sunt bagati in seama, pentru ca nu pupa in fund un oarecare sistem. Si daca nici atunci nu sunt bagati in seama, inventeaza un nou curent literar. Asta-i literatura?

Nu o sa refuz premii literare si nici recenzii de la critici, dar sa fie foarte clar: valoarea lor, pentru mine, este aproape nula. Plus ca nu scriu pentru premii si nici pentru critici, in cel mai bun caz ei ma pot ajuta sa vad unde gresesc, ca tehnica, ca stil samd. Eu scriu pentru cititori, mai ales pentru cei care intra in librarii, si nu cred ca ei citesc macar reviste de cultura specializate, unde nu vreau sa-mi fac aparitia prea des.

Daca vei intra intr-un cenaclu vei vedea pentru ce scriu ei si cat conteaza premiile si cum se bat in piept cu ele. Eu vreau cititori si comunicare cu ei. Cand aud de USR, de ICR, sau nume consacrate mari mi se ridica parul in cap. Sunt foarte sceptic cu privire la scriitori, in general, si ce inteleg ei din literatura, in lumea lor ingusta plina de orgolii. Am vazut-o, am gustat putin din ea, si am iesit cum am putut mai repede. Rezultatul? Iata ca un roman se poate vinde, iata ca se pot face lansari fara edituri si voi mai arata multe. Cred ca sunt abia la inceput si vreau sa dau un avant si celorlalti sa se rupa de mizeriile astea si sa inceapa sa faca ceva cu adevarat ca lumea.

Daca o carte incepe prost, ii acorzi o sansa pana la ultima pagina sau renunti la ea atunci cand devine plictisitoare?

Depinde de momentul in care ma "surprinde" cartea. Ii acord in general toate sansele pana la ultimul rand. Pentru ca stiu ce inseamna sa scrii un roman si, chiar daca nu reusesti sa te exprimi bine sau sa spui ceva, oricum am ceva de invatat de acolo. Nu cred ca exista carti proaste, poate doar carti slabe, care nu-ti mai spun nimic, dar utile pentru altii, pentru alte varste...

Cumperi sau mergi (si) la biblioteca pentru carti?

Cumpar si imprumut (iar daca, dupa imprumut, cartea chiar ma marcheaza, atunci o cumpar, din respect pentru acel autor, redactor, traducator daca e cazul, editura). Asa as vrea sa fie si cititorii mei, care au citit cartea fie de la prieteni sau colegi, daca le-a placut cu adevarat, 20-30RON nu inseamna mult pentru ei, insa pentru mine inca un exemplar vandut inseamna enorm.

Si daca, pana la urma, indragesti un autor, da-i sansa sa poata ajunge la un moment dat sa traiasca din scris. Si el iti va da inapoi multe carti bune, atata timp cat nu va fi stresat de serviciu sau alte probleme personale. Asa e corect pana la urma.

Exista studii care spun ca in Romania se vinde mai putin de o carte pe locuitor pe an, in timp ce in Europa Occidentala se vind intre 6 si 10 carti pe cap de locuitor anual. Este acesta un aspect care tine mai mult de educatie sau de puterea de cumparare?

Este clar vorba de puterea de cumparare. Cand o carte chiar buna te poate duce si la 50 RON sau poate depasi 100-200 RON, cine se incumeta? Daca o carte ar costa 3-5 RON, pariez ca vazarea de carte ar fi de zece ori mai mare, pentru ca si cei care nu citesc, o vor face din curiozitate, pentru ca ar fi mai accesibil.

Conteaza si educatia, fara doar si poate. Daca ar fi insa sa dau un procent (desi urasc asta) as spune ca doar 20%. Preturile 50% si restul sunt oamenii total neprofesionisti din lumea cartilor, care habar nu au ce inseamna ori traducere, ori redactare, sau, marketing cultural.

Iar oamenii care vor sa faca ceva in aceste domenii sunt fie dati afara (pentru ca profesionalismul implica si mai multi bani), fie jigniti si ignorati de propriile lor edituri; cred ca sunt cel mai bun exemplu si mai multe nu vreau sa comentez.

Dar, norocul nostru este ca exista si edituri care au ceva de spus si pentru care am tot respectul (Polirom, Humanitas). Sper sa ajung si eu odata pe-acolo, dar cred ca mai am de lucrat.

Ce alte "vicii" te mai preocupa, in afara de literatura?

Nu stiu cu se incep si cu ce sa termin, iubesc viata si am impresia ca ma pot indragosti de orice. Arta in genere ma atrage, de orice tip, si oamenii. Potentialul lor. Calatoriile? Si ele, mult, desi nu le fac des, dar iubesc cand le fac. Si incepand de aici as putea incepe un roman, dar n-o s-o fac.