Concluziile Epilogului

Au venit oameni de aproape toate varstele, cam in aceleasi proportii, ceea ce mi s-a parut interesant pentru ca de obicei la astfel de evenimente am vazut cativa adulti si putini oameni in varsta. 

S-a stins lumina, s-a ridicat cortina si am fost imediat atacati in intuneric de eterna intrebare "De ce!?". Repetata continuu capata sensuri noi, astepta raspunsuri noi iar in sala s-a asternut suspansul. Obscuritatea a disparut si a facut loc contrastului alb-negru. Fundalul, ca peretii unui spital de un alb luminos, ii ingradea pe cei 3 in cate o asa zisa cutie. Rand pe rand ne-au fost revelate si personajele. Cel care nu isi mai suporta reflexia in oglinda de la jumatate in jos si sustine ca "esti aratat cu degetul daca nu esti natural", cel care nu se satura niciodata sa infulece bucate alese si cel care merge prea mult cu tramvaiul si nu are timp sa ajunga pe la circ. Sunt oamenii pe care i-au cunoscut ei, poate i-am cunoscut si noi. Oamenii ascultatori, obedienti, simpli, robotizati intr-o lume incolora, care nu-si gasesc linistea si nu-si mai cauta fericirea decat in vise. 

Aceasta piesa a fost o concluzie, un final al unei povesti deja stiute de catre lumea urbana iar la sfarsit am avut ocazia sa ne destainuim convingerile si nelamuririle in legatura cu ceea ce am urmarit, actorii dorind sa se descopere pe ei insisi prin prisma spectatorului. Polemicile au fost destul de aprinse mai ales cand s-a ajuns la tema piesei urmatoare "Despre spiritul moldovenesc": au aparut stereotipuri si convingeri de neclintit. Daca e sa fiu incisiva, pot spune ca cei trei exprima mai mult cu trupul decat prin afirmatii, explicatiile lor fiind destul de vagi si simple, poate ca sa provoace publicul la discutii. Pe scurt, o discutie foarte interesanta care m-a convins sa merg si data viitoare. Probabil in aprilie...