ma cheama Sonia, am 26 de ani, cancer la stomac si inca jumatate de an de trait

era ca si cum ceva foarte scarbos s-ar fi plimbat prin tot corpul meu. un fel de vierme, tarandu-se mai intai prin craniu, serpuind chinuit intre creier si os, apoi alunecand pe ceafa, pe spate, pana spre coapse, ocolind numai putin vaginul. imi doream sa iasa pe acolo, oricat m-ar fi durut. dar el isi continua drumul fara sa dea doi bani pe fantezia mea, lasand dare cleioase printre organe, luand-o pe piciorul drept si inapoi, prin fata, pe sub abdomen, rotindu-se in jurul organelor si a intestinelor, pe sub sani, excitandu-mi sfarcurile. prin gat dupa aceea, pe sub gingii si inapoi in creier."

Dupa ce afla ca este bolnava de cancer, pentru SONI totul se infirma: lucrurile aparent importante (cele care tin de viata sociala, de prieteni, de job) devin neinsemnate, iar cele mici, banale, devin vitale.

Tot ceea ce inseamna, pana atunci, a trai capata un nou sens, iar lumea din jurul ei se schimba gradual, in ritmul evolutiei bolii. Intr-o incercare  aproape disperata de a gasi un rost pentru ultimele sase luni, SONI experimenteaza: droguri, sex, ignoranta si iubire, toate intr-un joc bahic bizar cu o singura regula: sa se hraneasca cu cat mai multa viata pana ce timpul va sta in loc.

Traim cu iluzia ca avem siguranta zilei de maine, ne facem planuri pentru poimaine si amanam orice ne sta in putinta pe mai tarziu. Soni se lupta nu doar cu gandul ca va muri, ci si cu frica de a nu se simti implinita, fericita.

Aflata intr-o ratacire continua intre viata si moarte, il intalneste pe Mihai, un om a carui drama este marcata de HIV si redefinesc impreuna tot ce i-a invatat societatea despre o relatie, despre ce inseamna un cuplu si cum e sa iubesti avand un deadline.

Andrei Ruse, autorul cartii, vorbeste despre SONI astfel:  cand am inceput romanul nu m-am gandit niciodata la bolnavii adevarati... mi-a fost frica de anumite reactii; in niciun caz romanul meu nu este despre cancer. sau despre o tipa cu cancer [...] seara inchideam ochii, luam o pauza, inchideam tot in jurul meu si deveneam un om care se pregatea sa moara intr-o jumatate de an.

ideea simpla pe care am vrut s-o transmit, e ca ne pierdem timpul cu lucruri prea mari, care conteaza doar cateva momente, cand de fapt lucrurile mici sunt ceea ce ne definesc. soni e un fel de memento mori updatat zilelor noastre ÅŸi chiar raportat la urbanul tarii noastre. drama ei nu este moartea (ai nici a noastra), este viata.

Octavian Paler afirma despre existenta umana: Suntem, intr-adevar, singurele animale care au descoperit ca moartea e cel mai grav inconvenient. Asta nu ne-a ajutat sa rezolvam problema mortii, ci, dimpotriva, a complicat-o. Totusi, ne-a ajutat sa deosebim nisipul de ceea ce dureaza...

Tot el, a trasat aspru linia dintre a trai si moarte: Moartea pune punct si iubirilor si luptelor. Fiecare ramane atunci cu cat a iubit si cu cat a luptat.

nu am priceput niciodata sporturile extreme. senzatii tari? adrenalina? incercati cancerul! ne spune SONI.