A cunoaste, a iubi cu Amelie Nothomb

Aceasta écrivain rockstar, dupa cum au numit-o criticii, practica acum povestirea la persoana I singular, asa cum o cere o proza de jurnal, insa e o intrebuintare cu atat mai benefica, cu cat este si din ce in ce mai asumata. Intr-o emisiune televizata de la Direct 8, post media din Franta, Amelie afirma ca-i este foarte greu sa scrie ceva utilizand persoana I singular, pentru ca astfel s-ar putea cadea foarte usor in penibil, iar ea este unul dintre oamenii care a dezvoltat o adevarata angoasa in fata ridicolului.

Venita in completarea cartii Uimire si cutremur (Stupeur et tremblements), In necunostinta de cauza (Ni d'Eve, ni d'Adam) deschide o lume fascinanta, o lume a eului narativ care o absoarbe si o reda in viziunea sa, intr-o noua optica. Este vorba, pe de o parte de Japonia, de Tokio cu traditiile, oamenii si arta sa gastronomica, iar pe de alta parte de experinta pe care autorul-protagonist o traieste in acest decor atat de diferit de cel European. Doua povesti de dragoste, in fond topite intr-una singura, se schiteaza aici: o dragoste pentru spiritul nipon suprinzator prin arta sa si traditiile sale si o dragoste koi, dupa cum o numeste din vocabularul japonez scriitoarea. "In franceza clasica, koi se poate traduce prin gust. Aveam gust pentru el. El era koibito al meu, cel cu care impartaseam acest koi: compania sa era pe gustul meu" (p. 84). Mai mult decat atat, in paginile care urmeaza intregii discutii despre dragostea occidentala si cea asiatica, autoarea ne dezvaluie propria viziune despre insemnatatea dragostei: "Intre aceste doua cuvinte, koi si ai, nu exista o variatie de intensitate, ci o incompatibilitate esentiala. Te indragostesti oare de cei care sunt pe gustul tau? E ceva de neconceput. Te indragostesti de cei pe care nu-i suporti, de cei care reprezinta un pericol intolerabil. Schoppenhauer vede in iubire un siretlic al instinctului de procreatie: nu va pot spune ce oroare imi inspira aceasta teorie. In iubire, eu vad un siretlic al instictului meu de a nu-l asasina pe celalalt (...)" (p. 87).

Ambele trairi converg spre aflarea drumului propriu. Atat descoperirea frumusetilor Japoniei, cat si sentimentul koi o trimit pe Amelie in cautarea unui singur raspuns. Cum s-a decis Amelie sa scrie? Simplu - a inceput sa scrie si nu s-a mai oprit, fiind ca pentru ea "microcosmul textului" creste mereu. Haosul personajelor si al multiplelor scenarii in care acestea pot intra are posibilitatea de a fi structurat prin "asezarea" lor pe hartie. Pana la urma, exteriorul (Rinri care doreste sa se casatoreasca cu tanara Nothomb, viata robotizata din compania asiatica unde ea lucra, conceptiile diferite de cele europene) reuseste sa actioneaze asupra tinerei pana la sublimare. Iar acest proces de sublimare, vazut ca o necesitate absoluta, va determina recrearea fintei. La sfarsitul anului 1990 Amelie isi ia bilet de avion pentru Belgia si-si incepe lunga calatorie aflata sub semnul literaturii. O calatorie care incepe cu o fuga este, in realitate o renuntare si-un nou inceput: "Fuga iti ofera cea mai incantatoare senzatie de libertate pe care o poti experimenta vreodata. Te simti mai liber fugind decat atunci cand nu trebuie sa fugi de nimic. Fugarul are muschii picioarelor in transa, pielea ii freamata, narile ii palpita, ochii i se maresc" ( p. 274) - o inedita forma de dragoste si aflare de sine.

A cunoste deriva din a iubi, sau cel putin acesta este solutionarea in Ni d'Eve, ni d'Adam. Amelie se arunca in scriitura, efervescenta, neasteptata, fermecatoare. Aparitia din 2008 de la Polirom este una dintre motivatiile romancierei in privinta acestui plonjeu in literatura. Personajul Nothomb scoate din cutia sa cu surprize mici lucruri cu ajutorul carora ne vrajeste. Ce va urma?