- 2453
Matematician, astronom, rector al universității ieșene timp de 18 ani, Neculai Culianu a fost una dintre figurile importante ale Moldovei și mai târziu, ale Principatelor Române în partea a doua a secolului al XIX-lea. Membru al Junimii încă de la înființarea societății, Neculai Culianu l-a inspirat, se spune, pe Mihai Eminescu atunci când poetul a elaborat „Scrisoarea a II-a”: „Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos,/ Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din haos/ Și cum neagra vecinicie ne-o întinde și ne-nvață/Că epocile se-nșiră ca mărgelele pe ață.”
Neculai Culianu ( 29 august 1832, Iași – 28 noiembrie 1915, Iași) – matematician, astronom, om politic. Localizare mormânt – parcela 2/I, rând 4.
Provenind dintr-o familie de mici boieri de sorginte grecească, Neculai Culianu a urmat cursurile primare a școlii de la Trei Ierarhi. Și-a făcut studiile secundare în familie și a continuat ca student (1852-1855) la Academia Mihăileană din Iași, în timpul directoratului lui A.T. Laurian. În timpul studenției a fost arestat, din cauza poziției sale prounioniste. După absolvire, în 1855, Neculai Culianu și Gheorghe Mârzescu, colegul său de clasă și viitorul om politic român, pleacă la Paris ca bursieri ai statului pentru continuarea studiilor. Studiază matematica și astronomia la Sorbona, unde are ca profesori, printre alții, pe renumiții Joseph Bertrand (analiză) și Joseph Liouville (mecanică). Este atras de astronomie și frecventează lucrările Observatorului astronomic din Paris, condus de Urbain Le Verrier și Ch. E. Delaunay. În timpul studiilor de la Paris, tânărul capătă porecla de „Papa Culianu”, pe care o va purta toată viața datorită faptului că îi ajuta pe ceilalți studenți români cu sfaturi sau chiar bani. Neculai Culianu își ia licența în științe matematice în 1860. În 1863, revenit în țară, este numit profesor provizoriu de calcul diferențial și integral la Universitatea din Iași, prin decizia din 5 iunie 1863 semnată de Al. Odobescu, ministrul al lnstrucțiunii Publice. Din 1864 devine profesor definitiv, iar din 1865 este titularul Catedrei de astronomie și geodezie până la pensionarea din 1906. Neculai Culianu se căsătorește în 1867 și va fi părintele devotat al unei numeroase familii. A avut 18 copii, dintre care au trăit 11. Neculai Culianu este ales decan al Facultății de Științe în perioadele 1874-1880 și 1898-1906 și rector timp de 18 ani, în perioada 1880-1898. În aceste funcții de conducere, a contribuit la realizarea unor obiective de importanță majoră – construcția clădirii Institutului de Anatomie din Iași, declarată în anul 2004 monument istoric și inaugurarea noului palat al Universității (1897) din dealul Copoului, una din cele mai impresionante construcții universitare din țară, extinsă în perioada interbelică. În timpul rectortaului său a fost publicat primul Anuar al Universității din Iași, pe anul universitar 1895-1896, în care este inclusă o privire retrospectivă a învățământului superior din Iași. Ca titular al Catedrei de astronomie, Neculaia Culianu a reușit să obțină un fond pentru procurarea aparaturii de specialitate pentru un observator astronomic, deziderat împlinit mai târziu, în anul 1913.
Neculai Culianu a fost membru al Societății Culturale „Junimea” încă de la începutul existenței sale, anul 1863, asistând cu regularitate la ședințe și apoi luând parte la activitatea ei politică. Om de cultură, Neculai Culianu a participat la numeroase activități culturale și civice: este președintele Ligii Culturale, secția Iași, este președintele Congreselor Corpului Didactic (când au loc în Iași), membru al Societății de Medici și Naturaliști și al altor societăți culturale și de binefacere din Iași. Face parte din comitetele pentru ridicarea statuilor lui Miron Costin, Gheorghe Asachi, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, care urmau să împodobească locurile publice ale Iașului, și susține multe alte inițiative locale.
Om al școlii, Neculai Culianu a fost cofondator al primului liceu particular din Iași cu predare în limba română, Institutul Academic, înființat în 1866, ceilalți fondatori fiind Grigore Cobălcescu, Petru Poni, Ioan Melik, Ștefan Vârgolici. în 1879, acesta fuzionează cu Liceul Nou - o școală particulară similară înființată în 1870 - sub denumirea de Institutele Unite. Această școală de elită a funcționat neîntrerupt timp de 41 de ani, până în 1907, iar printre profesorii săi a avut nume de prestigiu ca Titu Maiorescu și pentru o perioadă scurtă, Mihai Eminescu. Tot în direcția dezvoltării învățământului, N. Culianu împreună cu un grup de profesori înființează în 1871 primul Pensionat de Domnișoare din Iași, devenit apoi Institutul Humpel (1871-1901).
Neculai Culianu a publicat cursuri universitare sau pentru uzul liceelor: “Lecțiuni de calcul diferențial și integral (1870)”, ” Curs elementar de algebră”; „Curs de trigonometrie plană” (1894); „Curs de cosmografie” (1893, 1902). În manuscris a lăsat cursuri de Astronomie și de Geodezie, primul aproape complet. A fost membru fondator, alături de alți nouă profesori din învățământul universitar și secundar ieșean, al revistei Recreații Științifice – prima publicație periodică de matematică din țară. Contribuțiile sale, apărute în paginile revistei, sunt semnate cu ,,C.”. Revista a apărut timp de cinci ani (1883-1888), dar a avut un impact important în progresul învățământului matematic românesc.
Pentru scurt timp, Neculai Culianu a avut și o înaltă responsabilitate politică. În perioada 1892-1896 este vicepreședinte al Senatului României, în timpul guvernării conservatoare a lui Lascăr Catargiu. Ca o recunoaștere a valoroasei sale activități, în 1889 este ales membru corespondent al Academiei Române. A fost decorat cu Marea Cruce a României și Steaua României (în grad de mare ofițer).
Fiul său, Petru Culianu, licențiat la Sorbona i-a moștenit talentul pentru matematică și a devenit conferențiar de analiză matematică la Facultatea de Științe din Iași. Strănepotul său, Ioan Petru Culianu, asasinat în 1991 la universitatea din Chicago în condiții neelucidate a fost un specialist de renume mondial în istoria religiilor, discipol al lui Mircea Eliade.