Povești despre oameni pentru AI

Mi-au trebuit câteva minute și pentru celălalt, mai ales că pe pancarta din fața lui nu se distingea, de la disanță, prea bine ce scrie. Da, da, era copia butaforică a robotului Sophia, care transmisese un mesaj: „Hello Humans. I am Sophia. Are you ready?”. Alături, textul – gândul – din dreptul lui Tesla era mai amplu și medita cu amărăciune la adresa istoriei și cum e ea minată de neînțelegerile fără sens dintre oameni. Cum valorile de adevăr, dragoste și frumusețe sunt perimate. Referirea directă era la situația dintre sârbi, bosniaci și croați, însă după ce citești micul text îți dai seama că înțelesul lui e mult mai general. Oamenii vorbesc despre tragedii, reamintindu-și că nu are finitudine căutarea valorilor în realitatea secolului nostru. De partea cealaltă, AI relatează despre lucrurile simple, articulează cuvinte, fraze nu întotdeauna coerente, cu toate că știm bine din prezența ei în mass-media, Sophia face mai mult decât atât. Totuși, nu poți să nu te întrebi, în liniștea golfului unde bărcuțele se clatină încet, nu poți să nu te întrebi ce înțelege oare ea prin cuvintele „părere de rău”, „compasiune”, „istorie”, „prietenie”, „uman”? Poate că ar trebui să-i spunem o poveste despre omenire, despre cum piticii obișnuiesc să se urce pe umerii giganților bătrâni și să privească spre viitor. Sau despre destin, depre zei, despre înțelepți și ignoranți. Despre cât de singuri suntem, despre cum plecăm unii de lângă alții, despre ceea ce nu pricepem… 

Și despre Marjorie Prime de la Teatrul Național din Iași

Modelând în stilul propriu tema inteligenței artificiale și relația care se stabilește între aceasta și oameni, textul lui Jordan Harrison, Marjorie Prime, e unul de interior: patru voci - patru actori – înfiripă povestea unei familii în cursul ei sinusoidal, ce se învârte ca un fir abia perceptibil, între realitatea angoasantă, clipele ironice sau absurde și secvențele serene, echivalente poate cu fericirea. Drama dintr-o casă oarecare, de oriunde de pe străzile americane, fie și cu oricare chipuri – o Tess, un Jon, o Marjorie –, descoperă de fapt scene veriste, aflate totuși la confluența cu fantasticul – sau cu o anumită zonă a fantasticului. Iar scenele acestea, parțial, s-ar putea regăsi în existența locuitorului din secolul XXI. Depresia, demența, suicidul, inserția din ce în ce mai puternică a virtutalului, dependențele (de existența celuilalt, de sentimente împărtășite, de succes), singurătatea, speranța se regăsesc în peisajul individului actual, de la știrile care se derulează pe portalurile de informații, până la postările de pe rețelele de socializare, ori chiar mai aproape, în propria viață. În piesa lui Harrison, oamenii au ajuns în punctul în care folosesc inteligența artificială aparent în scop terapeutic, cu toate că se dovedește mai curând un amestec între necesitate și disperare. Un program învață biografia lui Walter spre a putea menține încă active facultățile mintale ale bătrânei Marjorie, care suferă de pierderea memoriei - degradare pe zi ce trece mai acută. Așa se face că Margie stă de vorbă cu fostul ei soț ca și cum ar urma un tratament, iar Prime (Walter Prime) nu e doar interlocutorul din trecutul reactivat, dar are capacitatea de a crea împreună cu Marjorie o pseudo-realitate.

Doar că, ceea ce e un exercițiu zilnic, față de care poți avea sau nu reticență, se dovedește a fi un loc în care slăbiciunea umană își poate găsi un înșelător remediu. A-i „reînvia” pe cei dragi, fie și-ntr-o „apariție”, a retrăi momente frumoase ori dureroase, făcând slalom printre cămăruțele memoriei, sunt forme de a fi și, totodată, un soi de sedativ la realitatea prea greu de suportat. Eu și tu – un „tu” care-l trădează pe tu inițial și care vrea să fie mai bun și să ajute – conturează o relație încă în așteptare, fără finalitate și al cărei trecut se deschide cu o poveste despre „tu”. Așa cum Theodore o construiește pe Amy, cea care e vocea din capul lui, IOS-ul care-i dă adicție și care e acea parte din el, acel „tu” invizibil, dar cu trăsăuri atât de umane (în Her, regia Spike Jonze). Sau precum Robot care e programat să aibă grijă de bătrânul Frank, care dă semne din ce în ce mai clare de demență – un subiect sensibil, tratat cu finețe într-un film care a fost trecut cu vederea în 2012 – Robot & Frank în regia lui Jake Schreier. Între altele fie spus, cinematografia americană a dezvoltat o branșă aparte în jurul relației dintre inteligența artificială și om, în ultima decadă unele producții din acest tip ieșind din categoria Sci-Fi-ului și constituindu-se mai degrabă drept analize psiho-sociale.

Închizând paranteza și revenind la textul lui Jordan Harrison, sesizăm că, în linia lui minimalistă, spectatorul sau cititorul văd cum temele se răsfiră și irizează, ca un țesut care se împânzește de sensuri. Asemenea unei melodii în surdină, bogate în armonii, textul învăluie, își acordă porțiuni de introspecție, altele de cald surâs și alte de lentoare. Există speranță de umanitate în lumea lui eu și „tu” virtual? Da. Și nu doar pentru că Jon iese din casă având în mâini o plantă într-un ghiveci. Dar și pentru că AI ajunge să facă actorie și să joace ca un adevărat personaj desprins din textele cehoviene, în care plonjeul în trecut devine, pe undeva, principalul motor al dialogurilor. Când roboții se plictisesc, împrumutând ceva din comportamentul oamenilor, ajung să spună povești. Niște povești care recompun mereu identități pe care și le-au însușit – iar noi, spectatorii de partea cealaltă, a nevăzutului, avem senzația că noua poveste pe care AI-ul o recreează ar putea fi adevărată. Așa o fi ?

Dar marea calitate a textului, și implicit a modului în care e el montat și jucat, este aceea de a exprima o trăire paradoxală, intensă, pe de o parte, și diafan inserată pe sub piele, pe sub text. Replica personajului e simplă, dar pauza, nuanța coloraturii pe care i-o conferă e încarcată de semantism. Și e aici întregul merit al actorilor de a fi reușit să transmită starea. Sentimentele se conturează treptat, produc implozii, rareori accentele ating registrul acutului ca expresie actoricească. De cele mai multe ori nervii tremură în tăcere și cu un singur pas se poate ajunge în poezie, fiindcă despre viață, despre clipele fericite, dar și despre neliniște se poate vorbi lăuntric, iscând imagini vibrante. De altfel, poezia americană are ca marcă posibilitatea de a scoate la suprafață sensibilitatea cotidianului, făcând-o cu o naturalețe izbitoare. Iată și la Harrison un asemenea fragment : „Am mers cu Subaru cel vechi [povestește Marjorie la un moment dat n.n.]. Aveau mulţi câini. Un ogar cenuşiu, un cocker şi o corcitură foarte drăguţă. Dar Tess a ales un caniş mic şi negru, ca o umbră adormită.”

Regizorul Radu Iacoban reușește la naționalul ieșean un spectacol „de cameră”, o partitură aparent unidirecționată, cu intermitențe subtile, imprevizibile, cu o logică aparte a detaliului, a lacrimii pe care nu o vezi, dar pe care o știi ascunsă pe marginea pleoapei inferioare. Nu poate fi sesizată, însă există, în mod ciudat, în mintea privitorului. Și poate că nici nu e o lacrimă, ci un zâmbet… bitter-sweet.

Jocul dintre ființă și tehnologie, cu oscilațiile sale, cu posibilele capcane și dedublări, i-a provocat pe actori. A scos la iveală valențe pe care, cel puțin la unii, le-am fi găsit mai greu în alte spectacole. În această pendulare dintre palpabil și nepalpabil, dintre rolul actorului și vocea digitalizată, Mihaela Arsenescu Werner conturează cu migală de bijutier versat o Marjorie a cărei memorie pare că se diluează, dar care, pe de altă parte, lasă impresia că-și dorește golirea de amintiri, de altădată, ca și cum, în felul acesta, s-ar desprinde din traiul de zi cu zi – mult prea obositor în gravitatea lui și-n umilința pe care o aduce uneori viața cu sine. Fina ironie, amarul neputinței, scurtele alunecări pe panta poetică, dar și spațiile vagi în care personajul vrea să se „cuibărească” sunt elemente pe care actrița le evidențiază. Asemenea și când trebuie să utilizeze efectul distanțării (atunci când devine Majorie Prime, replici pe care în mod inteligent, regizorul nu le-a încredințat tehnologiei, ci actorului).

Doru Aftanasiu, amintește ușor de rolul făcut mai demult în Variaţiuni pe modelul lui Kraepelin (în regia lui Alexandru Dabija, la Teatul Național din Iași). Și atunci precipitările personajului, tensiunile sau îngrijorarea lui erau bine potențate cu o aparentă stare de calm, iar echilibrul dificil dintre cele două zone sunt menținute impecabil de actor. Atât impresia de bine, cât și drama pe are o trăiește sunt în egală măsură și convingător expuse. Și uneori ttalentul nu se calculează în caractere surprinzătoare, ci poate mai curând pe partituri minore, în care libertatea de exprimare a emoțiilor e redusă. Soția lui Jon, și fiica lui Marjorie este Tess, interpretată de Livia Iorga care la rându-i are abilitatea de a-și dezvolta personajul treptat, de a-l expune în detaliu publicului, pas cu pas. Trecutul pe care ar vrea să-l îngroape, dar care revine mereu, ca o boală necruțătoare ajunge să o înghită pe Tess, iar actrița are  capacitatea de a arăta slăbiciunile sau felul în care însingurarea devastatoare îi transformă personajul într-o victimă. O victimă ce ar putea fi foarte ușor de judecat de către Tess Prime, care nu funcționează cu sentimente, ci după algoritmi, pentru care nu există întâmplător și nonsensual, ci doar o eroare de limbaj.

Dumitru Georgescu are de la început rolul lui Walter Prime și e o provocare, pentru că are misiunea destul de dificilă de a menține ambiguitatea : cine e personajul ? în ce loc se petrece acțiunea ? și, până la urmă, de ce jocul e un brechtianism nedus până la capăt ? Pe parcurs spectatoru-și clarifică nedumeririle inițiale, dar e adevărat că tânărul actor se mișcă cu volubilitate într-un spațiu mic, cu puține mijloace, pe care le speculează cu atenție.

Variante de final

Robotul Sophia, în 2018, mărturisea că-și dorește picioare, parte a corpului care-i lipsea și la care creatorii ei lucrau la un moment dat. La fel, în mai multe interviuri, recunoștea că încearcă să dezvolte latura umorului, una dintre trăsăturile umane dintre cele mai complexe. Sophia – această copie deja celebră a omului, această copie care „calculează” cuvintele și ale cărei proiecții spre viitor sunt potriviri de algoritmi. Această figură din ce în ce mai prezentă în viețile noastre. Acest pitic care, dacă ar avea picioare, dar poate că și fără ele, s-ar cățăra pe umerii uriașilor. Și-apoi ? Poate că echipa din spatele ei ar deconecta-o. Sau poate că restul e…ar deveni… ficțiune. Adică o reorganizare continuă de elemente care să urmeze niște criterii. Cam ceea ce facem noi de mai bine de două mii de ani.

Sau nu, nu e ăsta finalul, mai bine așa : „Totul se află în / sunet. Un cântec. / Arareori, un cântec. Ar trebui / să fie un cântec – făcut din / detalii, viespi, / o genţiană – ceva / imediat, foarfeci / deschişi, ochii / unei doamne – o trezire / centrifugală, centripedă” – Poezia de William Carlos Williams.