- 7633
A fi sau a nu fi... om? Lasa-ma sa... OM!
Beatrice Volbea, actrita la Teatrul pentru copii si tineret „Luceafarul” din Iasi ne propune, impreuna cu Teatru Fix o productie artistica, in care rolul ei este, de aceasta data, acela de regizor-coregraf. Proiectul Lasa-ma sa... Om a inceput sa capete contur vara trecuta. El a fost gandit si construit sub forma unui workshop, care s-a desfasurat pe 27, 28, 29 iulie la Teatru Fix, apoi, pe baza acestui laborator, axat pe muzicalitate si pe coregrafie s-a construit spectacolul Lasa-ma sa... Om, care a avut premiera pe 28 octombrie 2016.
Recunosc ca, inca din titlu, spectacolul imi starneste curiozitatea si ma face sa ma gandesc la o multitudine de sensuri metaforice, desi... in esenta, pare destul de logic. Dar de cele mai multe ori, ceea ce este simplu, noi oamenii complicam. Lasa-ma sa... Om poate fi asezat la antipodul „Lasa-ma sa (NU)... Om”, deoarece societatea in care traim astazi, in majoritatea timpului promoveaza si impune cenzura, restrictia, incorsetarea si ce e mai rau... instrainarea omului de propriul eu si de restul lumii. Functionam dupa automatisme, fara ca a noastra constiinta si al nostru afect sa (mai) aiba vreo reactie. Traim intr-un secol al vitezei si... bineinteles ca vorbim, dar singura diferenta este ca nu reusim sa comunicam, lucru elementar de care avem nevoie.
Din distributie fac parte performerii Alexandra Bandac, Bianca Lidia Cuteanu, Camelia Dilbea, Stanca Jabenitan si Ovidiu Ivan. Ceea ce se observa este, faptul ca, echipa care a lucrat la spectacol este una destul de numeroasa, iar, in cazul de fata, se pare ca a devenit un plus pentru finalizarea productiei.
Sound mix-ul ii apartine lui Robert Spazz, video concept-ul este semnat de Andrei Cozlac, video asistent si cover concept Aurel Asanache (Rica), de documentare s-a ocupat Diana Butnaru, costumele au fost croite de Daniela Manole, iar de partea tehnica s-a ocupat Alex Amargheoalei.
Scenografia reprezentatiei este minimalista, aproape ca ne duce spre zona teatrului sarac. Decorul propus de Mihai Pintilei se rezuma (doar) la patru scaune si un tip de lazi din lemn, care se metamorfozeaza în timpul spectacolului. Iar in spatele acestor elemente de decor, pe perete, din cand in cand sunt proiectate imagini abstracte, ca un fel de circuite care isi fac loc si circula in diverse forme prin univers si prin viata individului. O multitudine de linii, de sfere, de energii, de conexiuni „(inter)umane”.
Coregrafa Beatrice Volbea a gandit cu minutiozitate miscarea scenica, pe care performerii o exprima cu ajutorul corpurilor lor, trupul, fiind aici unealta principala, prin care sunt eliberate si punctate starile, emotiile diferitelor contraste dintre nuantele: (dez)umanizare, (in)capacitatea de a gandi, de a simti si de a actiona, (ne)siguranța... Se observa, totodata, faptul ca, cei cinci dansatori au lucrat la detaliu partiturile coregrafice, iar povestea care se deruleaza prin sunet, imagine si miscare este matematica. Toti par un personaj colectiv, uniti prin acelasi suflu.
Imaginea cu care se deschide spectacolul este aceea, in care, pe scena de tip black box, apar unul câte unul performerii, costumati intr-un fel ciudat si tinând fiecare cate o suzeta in gura. Aceasta reprezentare vizuala ne duce cu gandul spre ideea de cocon, in care omul este protejat si ferit de toate rautatile lumii, niste bebelusi, care abia, abia incep sau încearca sa-si constientizeze propria existenta. La inceput apare incertitudinea, debusolarea, curiozitatea si pas cu pas sfera in care se simteau in siguranta se sparge si iau contact cu urateniile si frumusetile universului.
Plastica corporala este exploatata la maximum, deoarece prin ea, dansatorii reusesc cu brio sa compuna un fir epic al vietii. Acum ne cunoastem, apoi iubim, uram, (nu) suntem oameni, suntem frumosi, urati, buni, rai etc. Ilustratia muzicala este selectata cu atentie, in asa fel, incat sa se plieze pe ceea ce artistii defuleaza.
Un moment coregrafic, care mi-a atras atentia in mod special este cel sustinut de Ovidiu Ivan si de Camelia Dilbea. Un el si o ea. Un iubit si o iubita – doi oameni, care emana dorinta „de a merge cu inima in picioare”. Pe fundal, uneori se mai aud franturi inregistrate, in care niste voci (cele ale dansatorilor), precum un fel de constiinta isi pun o serie de intrebari existentiale, la care gasesc sau nu raspunsul. Iar pe acele vorbe, in scena, totul este transpus coregrafic.
Expresivitatea corporala se remarca la toti cei cinci performeri, care au fost selectati cu grija. Se observa ca demersul artistic pe care l-au avut de parcurs a fost facut din placerea de a juca, de a fi. Am vazut lucru in echipa, ceea ce in ultima vreme e destul de rar, deoarece altele sunt prioritatile. Mai tind sa mentionez ca dansatoarea Camelia Dilbea iese in evidenta. Pare un fulg de nea pe scena. Atat miscarile, gesturile, cat si mimica sa sunt lucrate cu atentie si cu finete. Atunci cand nu danseaza, iti fura atentia, doar prin felul in care priveste.
Acest spectacol vorbeste deschis si sincer publicului si poate fi adresat (aproape) oricărui tip de spectator, deoarece este o poveste contemporana de viata, prin care toti... cu mic si mare am trecut sau vom trece la un moment dat, iar pe parcursul anilor (tot) ne vom confrunta cu (ne)ajunsurile de orice fel.
Eu, tu, noi – sa (ne) fim (O)a(M)eni!
P.s- Paradoxul Teatrului Fix: Niciodata nu incepe la Fix!
