„Omenia sa stea jos” sau cum sa faci un Dürrenmatt pentru fiecare

Ei bine, nu: Vizita batranei doamne in regia lui Claudiu Goga la Nationalul iesean s-a asezat parca mai bine in matca, jocul actorilor s-a slefuit si mai mult, culorile s-au armonizat si esentele s-au intrepatruns atat cat sa simti intregul si mai plin, si mai reliefat.

In postfata piesei sale, Fr. Dürrenmatt nota: „Vizita batranei doamne este o poveste ce se petrece intr-un orasel situat undeva in Europa Centrala, o poveste scrisa de un om intru nimic deosebit de oamenii aceia si care nu e prea sigur ca s-ar comporta altfel decat ei”. Dramaturgii secolului clasic scriau prefete in care-si motivau optiunile din texte, in care se adresau unei parti din public si in care, uneori, cu o sinceritate devastatoare sau, din contra, mimand modestia, isi recunosteau neajunsurile. Secolul al XVII-lea lansase o moda prin asemenea elemente de paratext. Dürrenmatt apeleaza la randu-i la o astfel de structura nu doar pentru a explica, dar si pentru a arata din nou cu degetul spre imaginea uratului strecurat printre oameni. Ironia dramaturgului este neinduplecata si, parca in joaca, dar intr-o joaca extrem de lucida, se rasfange si asupra-i. Claudiu Goga a inteles aceasta ironie, costruind cu minutie un spectacol care nu incrimineaza, nu pozeaza raul cu intentie, ci mai curand creeaza un soi de realism in care cu detasare, cu umor, vedem acest peisaj trist, pe alocuri izbitor de asemanator cu lumea in care traim azi. Textul incita prin problema etica pe care o ridica, o problema universala de altfel, ce a interesat, in egala masura, odata anticii, iar acum pe zoon smartphonicus. Pentru ca inegalitatea constiintei umane in fata principiilor morale, usurinta cu care raul se raspandeste si contamineaza, relatia dintre individ si colectivitate atunci cand la mijloc este o implicatie de judecata de alegere, pentru ca toate acestea tin de conditia noastra si de „firescul nefiresc” in care ne aflam dintotdeauna. Güllenul este urbea in care nu doar saracia bantuie pe strazi si-n suflete, dar este si o lume goala, nu mediocra, ci lipsita de orice speranta, in care si celei mai mici dorinte de a iesi din intunecime i se inchide avantul cu brutalitate. Pentru ca – nu-i asa? – „Omenia sa stea jos”. Eticheta de oras in care „Goethe a dormit o noapte” e un refren perimat. In realitate, acolo gandurile sunt derizorii, iar valorile sunt anihilate. Güllenul este ecoul modern al cetatii Theba in care Oedip se ridica cu privire nestiutoare in fata unui popor bantuit de ciuma. Aici idolii au apus demult, iar pe ziduri li se intrevad doar chipurile pale in conture sterse. Corul din text e gandit ca un personaj colectiv. E multimea care nu mai canta viata protagonistului, cum se intampla in teatrul vechi, ci raspunde brechtian cu pancarte, dialogheaza prin replici scurte, cele mai multe dintre ele simple exclamatii. Comentariul la ceea ce se petrece in centrul scenei a fost restrans intr-o formula minima: un „O!”, un „Ah!” sunt de-ajuns pentru a intelege penibilul.

Claudiu Goga nu doar ca lucreaza cu actorul, dar din lectia pe care i-o „preda” fiecaruia, din studiul pe care-l realizeaza la marginea scenei cu fiecare, rezulta un personaj cu substanta si cu ingrediente, un personaj organic, oricat de absurd si de brechtian ar parea el in partitura dürrenmatista. Fie ca e in prim-plan, fie ca e in figuratie, personajul se vede, ii poti schita o istorie personala, ii intelegi starile. Claire Zachanassian ii e incredintata Mihaelei Arsenescu Werner, iar Alfred Ill e Teodor Corban. Un „cuplu” in care se instaleaza o combinatie intre sentimentul ravasitor al razbunarii, o ura bolnavicioasa si straniul fior al dorintei de a regasi timpul pierdut. Ultima stare e repede inabusita, fiindca intr-o lume devastata – exterioara sau intima – afectul trebuie repudiat. Intalnirea lor de la sfarsit – momentul din padurea Konradsweiler – demonstreaza cum doi actori de varf pot crea relatii pe scena fara a se privi, fara a avea contact fizic in vreun fel. Reteaua de emotii, eruptive sau ascunse,  impartasite sau refuzate, se construieste din gama tonalitatilor, din licarul sau opacitatea ochilor. Un singur moment ii da voie Mihaela Arsenescu Werner batranei doamne de a se-nduiosa. Dar caldura glasului e atat de vremelnica, incat te intrebi daca va fi fost acolo o clipa de sinceritate si profunzime, sau doar un alt mod al personajului de a-si exprima perfidia. Statura de eroina tragica – rigida, puternica, de o expresie impenetrabila – trimite deopotriva catre prezentele din teatrul absurdului, pastrand totodata adanc grefata ironia de imprumut brechtian.

Personajul colectiv e un nucleu bine legat. E vinovat cand e prezent, dar si cand e absent. Fiindca judeca stramb. Si nu face decat sa repete franturi din fraze deja rostite sau pentru ca tace, ignora, se uita in alta parte cu nonsalanta. Corul are disonante si note la unison, o slaba „melodie” infiripandu-se din ritmul cu care aceste brevisime replici se insereaza printre replicile protagonistilor. Regizorul l-a refacut pe Dürrenmat scotand ceea ce nu-l ajuta la constructia scenica, insa gasind alternative prin care parodicul si influentele stilistice sa ramana cumva.

Dintre „venerabilii” güllenezi se remarca in galeria caricaturala cateva figuri. Constantin Puscasu este Profesorul: un intelectual aplecat sub povara deziluziilor si a neputintei. Sub efectul in vino veritas, racneste pasaje prolixe despre adevar, dreptate, umanitate, reprezentand de fapt masca cea mai tragica din spectacol. Din nou, actorul demonstreaza curaj, merge pana la capat atat in suferinta, cat si in ridicol. Puscasu il radiografiaza pe Profesor si, cu aceasta imagine clara, recompune fiecare detaliu. Personajul lui e complet, traieste, convinge si in impulsurile principale, si in degradarea impinsa spre limita suportabilului. Striga: „Omenia sa stea jos!”, insa in sala strigatul are inflexiunea unei constatari. Dureroasa constatare.

O surpriza placuta, Petronela Grigorescu (primul cetatean / doamna Hoffbauer) e o prezenta in care se contopesc hilarul, ipocrizia crasa, dar si concupiscenta. In carcasa personajului, ea alcatuieste un fel de femeia-barbat care, in orice haine s-ar afla, este la fel de dizgratioasa. O bizarerie in vitrina acestei lumi decazute, cu accentele ei caricaturale. Dintre cei care se individualizeaza in cor, Daniel Busuioc are un rol mic (al patrulea cetatean / gimnastul), dar pe care-l prelucreaza cu grija. Imprima pe chipul personajului o candoare tampa, contrastanta cu vocea de gangster harsit descins din Bronx.

Sub semnatura lui Claudiu Goga, dramaturgul elvetian – special prin abundenta formulelor sale grotesti, prin localizarea si chiar datarea realitatilor din textele sale, prin umorul sau negru –, ramane intact, cu toate ca expresia e deplasata dinspre absurd si brechtianism inspre realism. Realul include accente ale neintelesului, iar povestea spusa unei societati din anii ’50 transpare prezentul cu evidenta. Scenograful trece spatiul in metafora, caci Stefan Caragiu vorbeste despre umbrirea sfintilor si, in consecinta, a valorilor, a spiritului. Vorbeste despre o cetate in care individul se deformeaza si-n care conturele intunecate, fantomele erinice dintr-un taram indepartat mai apar din cand in cand de dupa coloane, pe „metereze” sau la orizont, supraveghind fiintele marunte care trebuie sa decida. Sau carora li se pare ca decid. Asa cum ne-a obisnuit regizorul Goga ne atinge coarda sensibila, ne transmite un mesaj foarte actual, printr-o partitura puternica si incheaga un sistem precis de transpozitii de la text si autor la produsul scenic, prin care cunoscatorul descopera un Dürrenmatt cu inteligenta speculat.