- 5493
Raspandit in sud-estul Europei, mitul creatiei prin jertfa capata cele mai dramatice accente doar in balada romaneasca. E mult mai elaborat, din aceasta perspectiva, decat variantele din spatiul de transmitere. Versurile populare dezvolta personajele doar ca masti, insa nu incape indoiala ca prin fugare strafulgerari se construieste osatura dramatica ce sustine figurile de legenda. Spectacolul Ana realizat de Compania Synchret si preluat de Teatrul National din Iasi este o rescriere scenica reusita a mitului, o traducere in imagini de o sensibilitate aparte a unei povesti indepartate.
In scenariul sau, Ciprian Hutanu muta intamplarile din dimensiunea masculina originara, in care femeia e prezenta episodica – importanta, dar episodica – pe cea feminina, din dorinta de a privi din partea cealalta a oglinzii. Iar din spatele sau, oglinda nu e o suprafata intunecata, ci, din contra, se arata a fi locul populat de evanescente siluete, rapitoare, de susurul gandurilor si de tumultul nelinistilor creatoare. In spatele oglinzii se ascunde inchipuirea, visul care-l arunca pe artist in lupta cu spatiul intai gol, apoi roditor. Regizorul se foloseste de aceasta rotire a directiei de analiza si realizeaza o meditatie cantonata in tiparele obsesiilor mai vechi, sondand la mare adancime, atat pe axa temporalitatii – cerand celor din sala sa se aseze intr-un teritoriu arhaic –, cat si pe cea a interioritatii – actor si spectator trebuind a se intoarce spre sine, intr-un act de re-cunoastere. Ana e un spectacol ritual, un bocet ce se transforma in corala, o framantare devenita sculptura umana. Filiatiile grotowskiene sunt resorturi tainice, ponderate cu atentie, astfel incat intregul sa nu sucombe sub stridente ori intr-un delir ce nu si-ar fi gasit explicatie. Urmand aceeasi linie, revedem presarate in cateva momente mecanica si „desenele” corporale in genul celor practicate de membrii Group Theater. Dar Ciprian Hutanu pastreaza intreaga tesatura intertextuala in zona de penumbra, pentru ca in prim-plan sa fim martorii unei viziuni esentializate despre fragilitatea fiintei si despre jertfa in numele eternitatii.
Drumul Anei spre moarte este pretext spre a vorbi prin semnele teatrale despre lumea perceptibila, fizica si cea invizibila, intoarsa pentru un ochi initiat, despre nodul pe care viata il face cu taramul de dincolo, despre disjunctia dintre dragoste, perfectiune si natura primara a omului. Sub o falsa impresie de expozitivitate, potrivita de altfel contextului mitic, productia companiei Synchret e o cautare pe paliere diferite: cel al energiei launtrice (Raluca Bujoreanu-Hutanu), al sunetului (interpreta principala Mihaela Loredana Garlea), al fizicalitatii (membrele „corului”). In plus, sub toate aceste aspecte, se nasc nu numai „poze”, amintind cand de Pietà, cand de Via Dolorosa, cand de crucificare, dar se contureaza si un discurs limpede despre trup. In microcosmul scenic, construit din bumbac, lana si lemn, semnificatiile trupului si multiplele sale forme se inmultesc. E fizic, putandu-se contorsiona, suferind tortura, transpirand, obosind, supus limitelor omenesti, manifestandu-se intr-un exercitiu de rezistenta. Apoi trupul e si absenta, devine translucid pana la evaporare, cand nu mai e decat un vesmant aruncat pe podea. Si este prezenta-absenta (structura mult visata de Artaud), descifrabila in papusi – corpuri sans entrailles, animate de forte exterioare – precum si in „papusile din carpe”, niste conture antropomorfe create pe loc din haine cernite. Exista apoi corpul sunetului, coloana de aer care tasneste pe neasteptate, se topeste spre a se reface asemenea sculpturilor vii realizate din actrite. Corpul e libertate si prizonierat, e lumina si hau, e plamada si piatra.
In rol titular, Raluca Bujoreanu-Hutanu si-a primenit personajul - o Ana de o simplitate stralucitoare, mai degraba simbol decat eroina. Pluteste in acest univers vremelnic, deopotriva victima si biruitoare. Alaturi ii stau replicile, trei papusi (trei varste) construite in asa fel ca lasa impresia in functie de relatia cu actrita, ca-si schimba expresia fetei. Iar replica in negru, umbra mortii, ii da tarcoale. Sub aceasta masca din urma, Mihaela Loredana Garlea e o prezenta lasata adesea in plan secund, insa de care privirea nu se poate dezlipi. Vocea ei e remarcabila, incalzeste si taie, alinta si loveste, se risipeste cu blandete ori se ridica impunatoare. Un artist care ar merita sa se vorbeasca mai mult despre el. Replica a corului antic, grupul de opt fete are functionalitate diferita. Bocitoarele se preschimba in mesterii lui Manole, iau chipul copilelor din sat, sunt moire si stihii, anima obiectele, imprima ritmul si-l deritmeaza. Prestatia este fara cusur, asa incat, alaturi de Alb (Ana) si Negru (lumea mortii), Cezara Damian, Alexandra Bere, Biatrice Cozmolici, Roxana Nechifor, Alexandra Paftala, Alice Oslobanu, Madalina Romila si Alexandra Elena Botez au fost intr-o forma foarte buna. Un plus pentru expresivitate il merita Alice Oslobanu si Alexandra Bere, chipuri care s-au desprins prin notele lor aparte din grup.
Elemente importante au rotunjit spectacolul. Coregrafia, lucrata pe simetrii si dizlocari, a fost orchestrata de Oana Sandu. Muzica, semnata de Mihaela Loredana si Cristian Garlea, a fost, impreuna cu miscarea, motorul si invelisul Anei. Papusile stilizate, amprentate putin de liniile usoare ale lui Brancusi au aratat ca artistul Gavril Siriteanu are o mana sensibila, asupra careia exista un gand frumos. In replica la semnificatiile si modelarile corporale, Adrian Buliga „a sculptat” in lumina, trecand de la consistenta spoturilor la inconsitenta acestora, ritmand si decupand volume. Echipei i s-au alaturat Jeni Stanila (ale carei costume au raspuns conceptului de spectacol) si Rodica Arghir (in calitatea de consultant scenografie).
Astfel, o echipa relativ mica a demonstrat ca teatrul este o intalnire norocoasa intre oameni – tineri si talentati. Ciprian Hutanu a coagulat in jurul sau colaboratori cu suflu, daruiti scenei, care, dincolo de estetica, dincolo de pecetea artisticului, au aratat ca iubesc ceea ce fac, ca sunt prezenti si ca-si asuma fiecare centimetru de partitura, fiecare gest si tremur al pleoapelor, fiecare respiratie. Vedem asta atat de rar azi... Aplauzelor din sala – aplauze ce au crescut de la un minut la altul, ca si cum publicul s-ar fi trezit dintr-o „alba vraja si intunecata magie”, cum spunea odata Lucian Blaga – li s-au alaturat spre multumire si recunoastere, zambetul de pe chipurile spectatorilor. Publicul, acest organ viu care inhaleaza energie de pe scena si raspunde cu pulsatii pe masura – in tacere absoluta, grea, ganditoare, in forta aplauzelor, ropotitoare. Ana e o productie care trebuie – nu, repet cu litere mari care, pentru multi, vor fi semne ale persuasiunii – TREBUIE sa mearga la festivaluri prin tara si „peste” tara. Are reale motive.