- 6240
Vineri seara. In Iasi vantul invarte frunzele uscate si pungile de pe strazi ca in cadrele din Sátántangó de Béla Tarr. Cu regizorul Alexandru Dabija stau la o masa intr-un restaurant imens prin goliciunea lui. E ceva in genul anilor ’80. Cu un plus de culoare. Bem ceai. Ne copilarim. Ne amintim de oameni frumosi si vorbim despre noul sau proiect de la Teatrul National „Vasile Alecsandri” – Variatiuni pe modelul lui Kraepelin, de Davide Carnevali.
AltIasi: Domnule Dabija, nu aveti cont pe Facebook. Cand unii regizori aleg spectacolul pe care sa-l monteze impreuna cu fanii, cand sloganul este nu ai pagina de FB, nu existi – iata ca dilema lui Hamlet s-a rezolvat –, dvs va sustrageti popularitatii.
Alexandru Dabija: Facebook e exacerbarea eului. Azi eul sta pe aceasta platforma a exacerbarii. Oamenii nu mai vor sa vorbeasca decat despre ei. Celebritatea se fabrica, trebuie intretinuta. Nu conteaza daca se vorbeste bine sau rau despre tine, e important sa se vorbeasca despre tine. Unii nu sunt asa. Deci, scurt. Nu am cont pe Facebook. Altceva. Sa vorbim despre ceea ce am.
A.I.: Da. Aveti, de-a lungul timpului, diferite ipostaze sub care v-ati identificat: „Sunt lautar” (interviu consemnat de Luiza Vasiliu in „Dilema veche”), „sunt un anarhist” (cu Mariana Constantinescu, „Romania literara”), „sunt plin de ridicol”, „sunt ca o mare vedeta, care s-a saturat de celebritate” (interviu Dan Boicea, „Adevarul”) – va place sa va autodefiniti. E esential pentru un regizor?
A.D.: Nu, nu-mi place sa ma autodefinesc, dar asta e baza interviului. Cineva te intreaba ceva ca sa afle despre tine, si-atunci tu esti obligat sa raspunzi. Dar as putea dezvolta mai mult partea cu artistul lautar. Eu respect tare mult lautarul. Pentru mine e ceva nobil si, deopotriva, extrem de exact in ceea ce priveste meseria. Asa sunt si eu, asa e felul meu de a aborda teatrul. In ipostaza de regizor, esti un interpret care face, de multe ori, lucruri la comanda, de cele mai multe ori filtreaza prin mintea lui opera altuia sau felul de a fi al unor actori. Iar, cel mai adesea, combina sunete diferite sa le puna pe scena. Din punctul asta de vedere, cred ca atunci cand spuneam ca sunt un lautar ma refeream si la faptul ca sunt un lautar bun.
A.I.: Dar, de ce lautar si nu interpret de jazz?
A.D.: Jazz-ul presupune extrem de multa originalitate si, de cele mai multe ori, prelucrari de teme cu rafinament. Lautarul are un alt sens. El e un om care vine de la carciuma, de la chefuri, care face entertainment. Fata de jazz, lautarul nu canta pentru el sau pentru o dispozitie interioara. Asa ca „lautar” e cuvantul exact pentru definitia mea in teatru.
A.I.: Mergand pe aceasta linie, pentru dvs scena este un loc in care un interpret se poate desfasura. Unii o considera o intalnire, un spatiu gol, o baie multi-culti, un loc de joaca. Pentru dvs scena este…?
A.D.: Eu sunt un facator. Imi da cineva sau gasesc o piesa, imi place foarte tare si-o fac. Imi place un cantec si-l cant.
A.I.: Sunteti productiv, de altfel. Cinci sau sase premiere pe an nu-i putin.
A.D.: I-adevarat, sunt productiv. Chiar prea. Lucrez mult. Parca mi-e frica sa ma opresc. Nu stiu daca e bine sau rau, dar de asta sunt smecher si spun mereu ca sunt un lautar, iar nu un compozitor. Fac spectacole care se joaca cate zece, doisprezece, cincisprezece ani. Fac spectacole populare. De succes. Si de aici decurge senzatia de mult.
A.I.: E un lux sa montezi putin? Unii fac din chestiunea asta o deviza – montez putin, deci sunt bun.
A.D.: Nu, nu cred. Dar aveti tendinta de a pune problema polemic, unii vs altii. Dar eu nu sunt asa. Eu sunt impaciuitor, tolerant. Sunt budist,face fiecare cum il taie capul.
A.I.: Va alintati.
A.D.: Da, sunt un alintat.
A.I.: Pentru ca, iata, eu am si nedumerirea aceasta: cine e mai alintat in teatru – actorul sau regizorul?
A.D.: Evident regizorul. Pentru ca regizorul dicteaza tot: de la repertorii, la ce trebuie facut pe scena. Suntem si putini. Suntem vreo patru-cinci. Si facem ce vrem noi.
A.I.: Sa inteleg ca nu simtiti presiunea regiei tinere. Nu-i simtiti respiratia in ceafa.
A.D.: O, ce-as vrea, dar n-o simt deloc. Sa fiu azi tanar regizor, m-as simti prost. Pentru ca m-as simti ca un neputincios, inconjurat fiind de zeci de programe de sustinere. Eu as ceda nervos in fata acestor plangeri fara sfarsit ca tinerii nu au fonduri, ca nu sunt bagati in seama… Si m-as ridica sa spun ca totusi sunt un om normal, un artist care isi face meseria si gata. Nu trebuie nimeni sa ma tina de mana, nu e nevoie sa ma ajute tot soiul de grupuri. Nu lupta nimeni impotriva mea. Asa ca, in conditiile in care as fi tanar regizor as protesta. M-as declara batran ca sa pot lucra singur, fara atata ajutor.
A.I.: De la regie la actorie, un pas sau mai multi. Ati marturisit ca v-ar placea sa jucati pe scena. Ati facut-o deja in film (Umbra de nor, r. Radu Jude). Cand va vom vedea in carne si oase, acolo in lumina reflectoarelor? Poate vizati si-un premiu UNITER la cel mai bun actor, de vreme ce ati marturisit in alta ocazie ca vreti sa luati toate premiile.
A.D.: Ei de multe ori am dat raspunsuri care poate pareau profunde.
A.I.: Eu am crezut ce-ati spus in privinta actoriei si-a premiilor, va marturisesc. Revenind, insa, cand va vom vedea pe scena?
A.D.: De mai multe ori am vrut sa joc. Dar n-a fost sa fie. Totul e o intamplare. Mai ales lucrurile pe care le fac cu Marcel Iures sunt datorate unor acumulari extrem de misterioase, nicidecum ale unor calcule. E, intre noi, o meteorelogie stranie. Insa dorinta de a fi impreuna pe scena exista.
A.I.: Si-atunci ar fi lautarul langa…
A.D.: Langa lautarul genial.
A.I. : Pastrandu-ne in preajma lui Marcel Iures, un mare prieten, as spune ca teatrul, mi se pare a fi pentru dvs un loc al prieteniei. Ii amintiti des pe Mihai Maniutiu cu care ati fost coleg, pe prea putin cunoscutul Dorin Liviu Zaharia.
A.D.: Da, o pot spune raspicat, teatrul e un loc al prieteniei. Din punctul asta de vedere chiar cred ca ar trebui sa devin mai militant decat sunt. E o prietenie intre artisti, intre artisti si public. Teatrul social sau cel documentar sunt tot cele ale prieteniei, ale celor care se aduna sa protesteze impotriva a ceva, impotriva sistemului. Teatrul nu e un loc al dusmaniei, al intolerantei si al ostilitatii chiar daca provoaca.
A.I.: De Dorin Liviu Zaharia m-am indragostit cu Nunta de piatra (r. Dan Pita, Mircea Veroiu). Vreau sa-l tinem pret de cateva secunde aici, cu noi.
A.D.: Ciabi era o personalitate expandata. Era un poet de calitate, era un om cult aproape spre eruditie si era un pasionat. Nu era rece. Cultura, talentul, filosofia pe care o inmagazina permanent erau supuse unei uriase pasiuni, unui foc interior pe care-l avea. Iar caldura ii dubla calitatile. Era un artist in profunzimea intelesului, un artist caruia i se alatura geniul muzical. Avea puterea de a exprima prin gals, cu absoluta simplitate, emotii rare. Si asta-l facea fabulos. O raritate.
A.I.: Multumesc. Ati spus esenta in atat de putine cuvinte. Sa ne intoarcem la Alexandru Dabija. De la N. Gogol, la I.L. Caragiale, la Matei Millo, la Esteve Soler si, acum, la Iasi, Davide Carnevali pare ca aveti apetit si pentru clasic si pentru dramaturgia prezentului. Ce trebuie sa aiba o scriitura ca sa va trezeasca atentia?
A.D.: O replica, un dialog bun, dublat de o tema care sa ma intereseze. Tema nu trebuie sa fie doar enuntata, ci sustinuta de o scriitura si de personaje vii.
A.I.: V-ati nascut in Moldova, va place Creanga, va plac vocalele moi ale dialectului modovenesc. La fel, ati jongat si cu dialectul oltenesc, cu limba germana si altele. In melting-pot-ul Shakespeare, Caragiale, Brecht, Albee, impresia mea e ca limba si oralitatea sunt suprafetele de joc si improvizatie marci ale stilului dvs.
A.D.: Daca e o constanta nu e planificata. Oricum, urmandu-mi flerul de lautar sunt mai degraba dedicat urechii decat ochiului. Iar cuvantul se adreseaza urechii.
A.I.: Va sustrageti secolului videocrat.
A.D.: Cred ca povestea legata de comercial, povestea procesului de vanzare-cumparare ne omoara. Ne omoara povestea cu afirmarea, cu succesul – succes nu neaparat in sensul vanitatii, ci al recunoasterii. Daca e sa parasim putin teatrul si sa ne referim la literatura, bunaoara, in Romania azi se scrie o poezie de foarte buna calitate. Insa cred ca frica unor poeti de a nu gasi o taraba pentru a se afisa, ii determina sa scrie proza. Rezultatul e ca de multe ori ostenesc in lirismul unei proze nesfarsite, desi as vrea sa ma bucur de o poezie buna. Realitatea e ca proza se vinde, iar poezia nu.
A.I.: Poetii recurg la forme teatrale de expunere, al videoproiectii, la beatpoetry...
A.D.: Nu stiu. Eu il iubesc pe Constantin Acosmei, dupa parerea mea, cel mai mare poet roman. Are un fan in persoana mea si nu are nici un video. Eu am trait anii ’70 cu tot exibitionismul lor, iar formele de azi in care poezia e performance nu ma impresioneaza. Zambesc intelegator in fata unor oameni care imi prezinta ca hipernoutate ceva ce a fost afirmat demult. Obsesia originalitatii e impusa. Transferul care s-a facut in arta din industria publicitara care face ca in fiecare an detergentului sa i se mai adauge un alt gust, o alta bulina, este imbecil. Ma enerveaza intrebari de genul „Dvs cand ne oferiti ceva nou?” Nu pot sa ofer ceva nou. Textul lui Carnevali nu e ceva nou. Fraza asta ca daca nu esti nou nu esti bun e expresia perfecta a imbecilitatii. Originalitatea e un fapt pur comercial.
Traim vremuri bogate, pline de rau, de dusmanie, agresivitate, schimbari. Ce se intampla la ora asta in Europa e Caragiale si ma gandesc din perspectiva amestecului cu politica de stanga, de dreapta, ma gandesc la problemele din sistemul de sanatate, din educatie. E ok capitalismul cu piata libera si libertatea absolute, dar inegalitatile sunt cumplite, asta nu se poata sa ramana asa…
A.I.: Pe Carnevali cum l-ati descoperit?
A.D.: E in voga. Urmaresc si eu, ca orice regizor, ce se intampla in Europa, in sistemele teatrale cat de cat apropiate. Ma uit, de pilda, in Anglia, unde e o abundenta de blood & sperm, dar unde sunt si texte superbe insa care cred ca sunt cumva localizate, neputand a trece usor la realitatile noastre din Romania. Acum in Anglia se scrie un fel de mitologie a locului. Apoi ma uit la americani, de unde am cules textul puternic al lui Albee, Capra sau cine este Sylvia. Am prieteni buni in Germania, care-mi furnizeaza dramaturgie si pe ale caror criterii pun mare pret. In Germania sunt programe de lectura, teatre de lectura, au un cult pentru aceasta latura. Eu stau ca la moara, sa prind ce pica din moara asta senzationala care e sistemul teatral german. De-acolo am primit Esteve Soler si Davide Carnevali. Cel din urma, e italian , sta in Spania, dar in Germania a avut rasunet. Am descoperit la Carnevali doua teme care ma intereseaza acum: Europa si batranetea.
A.I.: Textul propus la Iasi, Variatiuni pe modelul lui Kraepelin, din cate am inteles e o drama a trei barbati, dintre care tatal, in varsta, sufera de Alzheimer. Daca ma gandesc la invazia batranilor senili pe scena teatrului mondial as spune ca a devenit noul cliseu al rampei si al marelui ecran actual. De aici o dubla intrebare: ce parere aveti de recurenta imaginii batranetii si ce va obsedeaza pe dvs in special in acest caz?
A.D.: Toti bagam de seamna ca timpul se strange; prin urmare eu voi spune simplu ceea ce filosofii, sociologii si antropologii explica mai clar si mai bine: omenirea imbatraneste. Speranta de viata fiind mai mare, efectul e imbatranirea. Daca, in trecut, apogeul se calcula la patruzeci de ani, iar la cincizeci se instala fiorul sfarsitului – sa ne amintim de personajele cehoviene –, noi acum la saizeci ne consideram in floarea varstei. Din perspectiva sociologica, imbatranirea societatii e mai grava decat alte chestiuni pe care o presa tembela incearca sa ni le prezinte in prim-plan. Ca si inmultirea necontrolata.
A doua chestiune se rezuma la faptul ca eu insumi imbatranesc. O simt fizic si devine o preocupare. Ma observ dinlauntru. Ma uit cum sunt, cum ma raportez la cei din jur. Cred ca sunt un om normal. Apoi, e problema parintilor de langa noi care imbatranesc. Daca ar fi sa fac o gluma, as spune ca mi-as dori foarte tare sa fac un copil, acum, ca sa pot sa-i ofer cel mai frumos cadou la majorat: moartea mea. Sa nu-mi duca grija mai tarziu.
A.I.: Cand va avea de platit facturi si doua-trei job-uri.
A.D.: Disperarea lumii pentru a-si trai viata e un efect al imbatranirii. Si asta e o drama.
A.I.: In Livada de visini. Teatrul nostru, George Banu descria un fenomen personal, spunand ca daca la douazeci de ani l-ar fi intrebat cineva care e personajul preferat din piesa cehoviana, ar fi raspuns fara ezitare: Firs. Insa pe cat inainteaza prin ani, Firs e o fantoma de care vrea sa scape. Il refuza.
A.D.: Imbatranesc si nu e o senzatie linistitoare.
A.I.: Asa incepeti anul, cu o tema serioasa.
A.D.: Da. Pe un ton grav. Nu e o schimbare – am tot schimbat directii de-a lungul carierei –, insa fac saizeci de ani si simt imbatranirea.
A.I.: Dupa Noaptea furtunoasa, pusa in scena in prima dvs colaborare la nationalul nostru, ajunseserati la concluzia ca Iasul nu e are cultura teatrului. Apoi a fost oppening-ul Salii Mari cu Iasii-n carnaval de V. Alecsandri. Acum, iata-va revenind.
A.D.: As face eu piese numai in Norvegia, dar nu ma cheama nimeni… glumesc. Acum fac un spectacol pentru un public conservator, iar cateodata e bine sa ai un astfel de public. Nu doar unul deschis la trasnai. Da, ma gandesc la public. Nu sunt genul de artist inchis in turn, doar eu cu textul. Ma gandesc la locul in care merg, la profilul spectatorului. Adevarat e ca, in primul rand ma, gandesc la actor.
A.I.: Va plac actorii.
A.D.: Da, sunt indragostit de animalul acesta pe numele sau „actorul”. Iar actorii, de multe ori si cei tineri, reprezinta locul in care traiesc. Felul lor de a fi si de a juca sunt, intr-o anumita masura, relevante pentru zona socio-culturala din care fac parte.
A.I.: Cum regasiti Iasii in 2015 – zis si dulcele targ, orasul micii unirii, urbea, nu stiu pe cat a teiului lui Eminescu, dar cu siguranta a bojdeucii lui Creanga?
A.D.: Identic. Si nu e un compliment.