De la poezie la proza sau la teatru nu e decat un singur pas, cu Matei Visniec

Trei texte sunt, prin formula lor, trei ganduri ale autorului inchegate in jurul unor teme majore are timpului nostru: societatea de consum si oportunismul, razboaiele devastatoare si diferitele pozitii ale individului in fata pericolelor din ce in ce mai apasatoare. Cum deja ne-am obisnuit la Matei Visniec, care opereaza cu tiparele postmodernismului optzecist, intrucatva retusate sau revizuite, actiunile se petrec in atmofera apocaliptica sau postapocaliptica. Fie ca vorbim de o era in care omenirea e invadata de sobolani – acesti dubli hidosi ai individului –, fie ca ne aflam intre ruinele Troiei, sau in anii primului Razboi Mondial, intr-o Europa unde sensurile esentiale se pierd, in oricare dintre aceste situatii se ridica in fata noastra – privitori cu ochii mintii – o scenografie lugubra. Ea pare ca vrea sa descrie sfarsitul civizatiei pentru ca aici aerul e greu respirabil, omul se dezintegreaza, si sub aspectul corporalitatii, si sub cel al moralei sau al spiritului. Aici, pe aceste taramuri, care pastreaza prea putine elemente recognoscibile cu realitatea pe care o cunoastem (sau ni se pare), nelinistea, angoasa, singuratate si moartea – toate venind la Visniec de pe filiera absurdului – sunt principiile fundamentale. Existenta se ghideaza dupa ele, oamenii le traiesc in profunzime, sclavi si tirani deopotriva.

In aceste conditii, nici personajul nu are prea multe sanse. El este, drept urmare, o masinarie care creeaza manifeste (grupul dadaist de la Zürich din Cabaretul Dada), sau un manuitor de marionete (corifeii din De ce Hecuba), sau animale cu glas uman (sobolanii din Omul din care a fost extras raul), trupuri golite de senzatii (Eric), figuri de plan secund care nu fac decat sa transmita mesaje de la un capat la altul al acestei lumi ce pare a fi dincolo de bine si de rau. Cateva chipuri se salveaza din tumultul innebunitor care invadeaza si distruge tot ce prinde in cale: cei care-si pun intrebari, care se revolta, care cer socoteala (Hecuba), cei care inteleg ce-i poezia sau cei care alcatuiesc mituri (Batranul, Bibliotecara din Omul din care a fost extras raul,  sau Homer in De ce Hecuba). Minoritare, periferici, boucs émissaires intr-un univers in care normalitatea este cea a violentei, a imoralitatii si a relativismului absolut, personajele cu aura sunt nevoite a existata contre toute espoire. Solitudinea lor si suferinta fac din ele accentele de sensbilitate ale peisajelor „pe dos” ce se perinda prin fata ochilor inspaimantati (simt monstruos). Ele sunt contrapunctul mizeriei, abjectie, deriziunii, ele sunt micile insule de lumina prefirate printre norii grei ai ciumei (care trebuie inteleasa in forma de ideologie). De asemenea, climaxul cade pe momentele lor de solilocviu, cum e revolta Hecubei care loveste aerul cu pumnii sau cum sunt intermezzo-urile in care se dau definitii poeziei.

Iata un astfel de pasaj in care, cu o finete extraordinara, dramaturgul uneste frumusetea unei imagini conturate prin cuvinte cu uratul din realitate: „Poezia este atunci cand vine la tine fetita ta si iti spune «iti iau glasul». Atunci tu spui «nu-mi lua glasul». Dar ea ti-l ia si iti spune «ti l-am luat». Iar tu nu mai ai ce sa spui pentru ca nu mai ai glas. Atunci ea intelege si-ti spune «roaga-ma sa-ti dau glasul inapoi». Si atunci tu o rogi, pe muteste, sa-ti dea glasul inapoi. Dar ea spune «roaga-ma tare ca sa-ti dau glasul inapoi». Si atunci tu o rogi tare sa-ti dea glasul inapoi si o pupi. «Poftim iti dau glasul», spune atunci ea, si isi ia glasul furat de pe buze si ti-l pune pe buzele tale. Intre timp, insa, glasul cade pe jos. «Iar ploua» spune atunci fetita ta. «Iar s-au aprins luminile», spune cineva. (...) Ma tem ca v-am dezamagit definitiv... Nu? De ce vreti sa stiti, domnule Sobolan, ce este poezia” (pp. 58-59).

Cand insa personajele si evenimetele, construite dupa tehnica cinematografica, abunda, se ridica o problema de coerenta, in ansamblul textului. Cel putin in Omul din care a fost extras raul, actiunea este dificil de urmarit. In Cabaretul Dada aceasta e miza, pentru ca demersul urmeaza principiile dadaismului. Dar cand in piesa care da titlul volumului, planurile se aglomereaza, la fel si personajele, imprastiindu-se dupa modelul puzzle-ului, atunci, cel putin la lectura, e mai greu a depista si a tine apoi o singura cale. Daca la finalul piesei Cabaretul Dada este sugerat un scenariu de film, care ne-a lasat impresia a fi mai potrivit decat forma dramatica, pentru textul din deschiderea volumului nu se procedeaza la fel. Dar senzatia noastra persista: Omul din care a fost extras raul poate fi citit ca o proza postmoderna in care dialogul apare dupa regulile scenariului dramatic si in care sunt incluse numeroase didascalii descriptive, care, datorita acestei trasaturi, imprima narativitate textului. Iar prin pauzele in care se incearca definirea poeziei, paragrafe de o reala sensibilitate, compuse cu abilitate si maestrie, acelasi text aluneca in poezie. Teatrul pare ca le aduna, ca e o acolada a celor doua, dar relatia este obligatorie, caci fara proza sau poezie, teatrul nu poate exista.

In Omul din care a fost extras raul dramaticul e o structura, un esafodaj pe care proza si poezia sunt subsanta si farmecul. Iar aici, in actul magic prin care Visniec reuseste ecuatia perfecta intre epic, liric si dramatic, se arata la fiecare scena. Scriitorul alchimist ajunge la propria reteta prin care obtine piatra cea rara, indelung cautata, a literaturii. Cuvintele se inlantuie, ard si renasc in sferele ineditului. Aceste cuvinte si ceea ce e printre ele, spatiul tacerii si al absentelor, infatiseaza autorul intr-un portret mereu innoit.

Matei Visniec, in laboratorul sau, printre alambicurile si retortele invizivile, topeste o materie paradoxala – cuvantul si ideile – pentru a descoperi intruna, fascinat fiind de aceasta posibilitate, fiinta. Fiinta literaturii, fiinta teatrului, fiinta din el si din noi – cititori, virtuali spectatori al unei mizanscene cu mituri vechi si cu noile mituri pe care le vedem in prezent. Volumul Omul din care a fost extras raul e o aparenta invitatie la joc, prin teatralitatea si caracterul sau ludic, dar si o invitatie la a gandi, din nou, niciodata indeajuns, la cine suntem si ce sens mai are a fi pentru omul secolului nostru.