Filmul-reactie: De ce eu?

Regizorul Tudor Giurgiu este un om caruia ii place sa reactioneze. E implicat in relatia cultura cinematografica-societate si asta poate fi esential, de vreme ce filmul (arta actuala, in genere) n-ar trebui sa existe doar pentru a fi proiectat pe marele ecran, ci sa aiba raspuns, impuls asupra noastra. Si nu doar asupra a doi-trei (mereu aceeasi) impatimiti, dar asupra unui grup / comunitati unit(e) prin mentalitate si (la modul ideal) prin actiune. Tudor Giurgiu se numara printre fondatorii TIFF, un festival care a crescut in fiecare an, a ajuns recunoscut pe plan european, devenind aici un reper. S-a luptat si continua sa o faca pentru infiintarea unui Muzeu al Filmului in Depozitul Romania Film de la Cluj, demarand si campania „Salvati Marele Ecran”. E prezent in viata publica, si e un model de responsabilitate frusta, alaturi de multi reprezentanti ai noului film romanesc care incearca prin proiecte, conferinte si productii sa „trezeasca constiinte”. Ar fi injust sa nu-l amintim in acest context pe Cristian Mungiu cu Les Filmes de Cannes à Bucharest, sau pe Nae Caranfil care prin Restul e tacere (2007) a fost preocupat de reconstituirea si omagierea inceputurilor cinematografiei romanesti.

Tiparul tanarului cineast din Romania s-a nascut cu ecranul de televizor alb-negru unde vedea doar pelicule de propaganda. Mai auzea, din cand in cand, despre episodul Reconstituirii (cu premiera „inchisa” la sala Studio din Timosoara, 1969) sau despre De ce trag clopotele, Mitica? (interzis imediat fara a avea parte de iesire la public, in 1981), in timp ce vocile Radio Europa Libera traversau, cu bruiaje, camera (camerele) stramta(e) ale spatiului locuibil. Acelasi tanarul cineast roman a intrat la facultate dupa ’90, s-a intalnit cu Daneliuc, Gulea, Blaier, Pita, dar si cu Nicolaescu. Ceci n’pas coincidence, non plus. El s-a hotarat sa fie independent, sa arate ca-i pasa si ca poate sa aiba reactie. A dat la o parte lozinca si gratuitatea, vechiul canon si un anume umor trivial care abunda la un moment dat productia romaneasca. Iar noul val pe care l-au format mai multi astfel de tineri artisti reprezinta vocea care pune problemele in fata noastra spre a fi discutate si spre a li se gasi solutii. Daca nu imediate, macar la nivelul intelegerii individuale.

Avanpremiera la De ce eu? nu ar tebui sa fie o surpriza pentru nimeni. In plina campanie electorala pentru turul al doilea, dosarul „fictionalizat” al procurorului Cristian Panait e adus in atentia publicului din cele mai importante centre universitare: Bucuresti, Cluj, Iasi si Timisoara. Motivele pentru care productia Libra Film a fost proiectata chiar in campanie prezidentiala au fost enumerate in presa de cate ori s-a ivit ocazia: pentru ca romanii sa inteleaga distanta dintre situatia justitiei in 2000 si cea de dupa paisprezece ani; pentru a redeschide un dosar clasat in care, probabil, vinovatii sunt inca printre noi; pentru a constientiza ca printre noi, neobservati, exista eroi, oameni care, intrati in hatisul neadevarului... incearca sa inainteze prin el. Varianta de lucru (chiar finalizata, cu exceptia catorva momente ce necesitau artificiul montajului) prezentata la Teatrul National e rezultatul unei cercetari prin arhivele procesului si o reflectie ce ar trebui sa ne indrepte, din nou, spre noi insine.

De ce eu? (Cristian fiind titlul de lucru al proiectului) reconstituie, cu adnotari „fictionale”, ultima perioada din existenta procurorului Panait, cel care la 29 de ani isi lua viata, sarind de la etajul al patrulea al imobilului in care locuia. Lucra la controversatul caz al procurorului bihorean Alexandru Lele, dosar in care coruptia, serviciile secrete si afacerile petroliere se intalneau intr-o monstruoasa caracatita, asa cum ne-am obisnuit sa denumim astfel de increngaturi mafiote. De ce eu? se potenteaza, firesc, cu De ce el?. Iar de la jumatatea filmului incolo, Giurgiu se axeaza mai mult pe interiorul si psihologizarea personajului (interpretat cu rigoare si deplin talent de Emilian Oprea).

Cu toate ca scenele initiale refac cu fidelitate atmosfera din procuratura anilor 2000 (birourile, sedintele, perchezitiile s.a.), pe parcurs, stilul simplu, voit documentar, dispare si lasa loc eseului cinematografic. Barbatul energic, antrenat pentru a rezista stresului si care dovedea o vointa de netagaduit in a accede, se incovoaie treptat. Multe cadre il arata in contrejour, chipul fiindu-i adesea umbrit – tehnica atipica de filmare. Alterneaza momentele in care e surprins in cadrul ferestrelor, pe terase, razbit de lumina. Lumina ajunge sa echivaleze cu nevoia de oxigen. Razele drepte (subtila metafora a constiintei libere) strabat interioarele camerelor de parca ar taia felii de spatiu in bezna launtrica. Fata dubla a lui Panait – umbrita si solara – lasa loc interpretarilor: a fost intr-adevar un hiperlucid incins de jocul ielelor? Ori poate ca fibra instabilitatii emotionale i-a jucat feste? Dincolo insa de sarada fara capat a intrebarilor, se naste claritatea unui profil: al celui care isi respecta integritatea, cautand mereu proba a ceea ce are in fata si, nu in cele din urma, a celui care este. Nu cred ca intentia este de a-l judeca pe Panait, caci nu-i vad utilitatea, de la un punct incolo. E prea putin important pentru publicul larg daca acesta era si un vanator de functii, incercand sa refuleze in viata personala pe stadion sau in serile de karaoke. Esential ar fi ca autoritatile sa ia intr-adevar atitudine, redeschizand dosarul lui, si de ce numai pe al lui... Restul ar trebui sa vedem, evolutia din ultimii ani, pentru care, iata, unii s-au luptat, din domeniul justitiei. Si s-o pastram si sa luptam pentru ea: pentru ca e pentru noi, cei de aici – o generatie cu cheia de gat, o generatie digismart, o generatie high tech et alia ce vor mai fi.

Cercetarea continua a „probei” se completeaza cu motivul fricii. Frica de a fi supravegheat (dovedita spre final a fi fost intemeiata) acutizeaza in crize la limita cu nebunia, amintind de teroarea speculata felurit in atatea pelicule de disidenta ale cineastilor din blocul comunist (Andrzrej Wajda, Karel Kachyna, Jiri Menzel, Jan Nemec, Jaromil Jires s.a.). Microfoane ascunse, interceptari, filaj sunt tot atatea elemente ce compun un alt soi de hatis. Cand individului i se „reface traseul” supravegherii, senzatia de ameteala il cuprinde. Deziluzia aduce cu sine banuiala devoratoare ca nimic in preajma nu e normal si devine un adevarat chin incercarea fara rezultat de a inlatura mastile de pe chipul realitatii. Conturele, figurile omenesti par ca se deformeaza, iar decizia ultima – suicidul – vine si ea intr-o piedere totala a echilibrului. Momentul premergator gestului fatal e filmat in miscari circulare ale camerei, pana cand, nici spectatorul nu mai reuseste sa gaseasca un punct de focalizare. Apoi saltul mortal. In lumina.

Distributia da impresia ca s-a unit pentru acelasi deziderat: consideratie pentru eforturile din ultimii ani din justitie si sustinerea unui demers (aproape protest) de a face dreptate in dosarul lui Cristian Panait. S-au implicat actori cunoscuti si talentati: din garda noua Andreea Vasile, Mihai Smarandache, Liviu Pintileasa, Ionut Caras, iar dintre cei cu „state vechi” sunt Lucretia Mandric, Virgil Ogasanu („Daca seful va spune «fa-l» /dosarul/, atunci fa-l, altfel pleci!”), Mihai Constantin si Dan Condurache. Toti exceleaza ca niste luptatori ai rezistentei la tinerete.

Ce nu mi-a placut la film. Cadrele americanizate, ce dau o conotatie comerciala, cu scene intime. Si tautologica secventa finala, un fel de post-scriptum cu slujba de inmormantare a lui Panait. Inutila, din punctul meu de vedere, si putin patetica, prin ridicarea camerei spre lumina cerului. Poate ca imaginea lui Panait intins pe asfaltul strazii in dreptul unor masini, cu o pata rosie ce creste sub el, imagine tacuta, era de-ajuns.

Pe coloana sonora a filmului se intalnesc sensibilele acorduri ale Symfonia pieśni żałosnych / Simfonia Cantecelor Triste de Henryk Górecki si puternicele ritmuri de la Grimus. Stranie alaturare intre memorialul victimelor holocaustului maestrit realizat de compozitorul polonez si actualitatea versurilor atat de des invocate in aceasta perioada: „We don’t mean «no harm» to anyone / We’re just here to help you build a home / Don’t be scared of our guns and uniforms / All you have to do is vote for us”. - Ceci n’est pas, certainement, coincidence -

De ce eu? va reveni in februarie-martie 2015, cand va avea premiera oficiala. Ma gandesc acum la productia lui Tudor Giurgiu ca la una datata, valabila in contextul acesta, al anului 2014, al lunilor care au premers si care au constituit prezindentialele, cu intreaga disputa creata in jurul ofiterilor acoperiti si a reusitelor DNA. Pentru ca sa iasa din datare, este foarte important ca acest film-reactie sa trezeasca si un public-reactie. Nu doar in Romania - cred ca e la fel de importanta si receptarea lui in strainatate. Astfel, efectul n-ar mai fi punctual si, asa cum ne amintim azi de peliculele interzise ce-au scris pagini de istorie in Romania ceausista, deopotriva, peste ani, sa avem motiv a ne aminti de productia care a redeschis un capitol ignorat al justitiei si a incurajat manifestarea noastra in ceea ce suntem cu adevarat. Noi simpli, in decenta si in diversitatea noastra, iar nu intr-o poleiala garnisita cu mandrie fara temei si forme fara fond.

update: la manifestatii pentru libertatea votului din diaspora, pe 14 noiembrie 2014, s-a strigat "Ponta, ce-a patit procurorul Panait?!"