Despre tineri. Toma

Revolta contradictiilor sau despre cum

revolta intalneste contradictia

                  Stimate …,

            Ma scuzati pentru ca nu stiu cum va cheama, Destin, poate, sau Viata. Subsemnatul, Chirila Daniel-Ioan, viitor absolvent al Universitatii de Arte „George Enescu” Iasi, Facultatea de Compozitie, Muzicologie, Pedagogie muzicala si Teatru, as dori sa-mi oferiti cateva raspunsuri despre Arta sau despre posibilitatile mele de infaptuire a ei, in timp si spatiu, si nu ma refer la cosmos, desi mi-as dori sa ajung si acolo. As dori raspunsuri sincere si nu noi enigme, pentru ca, desi imi plac, din lupta asta de-a soarecele si pisica cel mai mult are de castigat praful ce se ridica si pluteste in urma alergaturii.

           De ce sunt eu aici si de ce fac teatru? Stiu, nu ai sa-mi raspunzi niciodata la aceasta intrebare, ai sa ma lasi sa aflu singur sau sa ma chinui incercand. E drept, ai dreptul. Am sa incerc sa fiu ceva mai concret. De ce e atat de greu? Si de ce, prea rar, suntem noi unii sustinuti de altii care ar putea s-o faca? Ca El ne da, dar nu ne baga-n traista… m-am lamurit si revoltat, pentru ca eu nici macar n-am traista si de-as avea, ar fi una mult prea mare. Si sunt de acord, munceste si vei capata, crede si vei dobandi, lupta si vei invata… etc, etc, etc… Aşa cum „noi unii” nastem concret metaforic pe scena, asa „ei altii” ar trebuie sa sustina. Dar nu… traim vremuri in care sunt prea ocupati sa fie oameni cu viitorii oameni, traim vremuri in care balaurul numit birocratie alunga orice zana din urma de altruism a „celorlalti”. Ii consideram „ceilalti” pentru ca asa s-au manifestat de cand „noi unii” am ales aceasta cale.

           Cine sunt „ceilalti”? Stiu, am talentul de a ma plange, dar compensez prin taria de a face, sau cel putin asa cred. Dar acum nu despre mine este vorba, ci despre „ceilalti”. Am intrat in acest mediu cu vis, speranta si daruire. Am iesit cu ravna, tarie si revolta. Nimeni, dar absolut nimeni nu te avertizeaza asupra „lucrurilor mici” pe care le intampini si care te macina usor, treptat si enervant. De ce nimeni din conducerea „presupusului meu vis” din liceu nu mi-a prezentat situatia exact asa cum e ea? De ce nu am fost avertizat la ce sa ma astept? Din teama de a nu fi renuntat? Nu renuntam oricum. Ma vad facand altceva, dar doar teatru simt ca trebuie sa fac. Gandind la rece, s-ar parea ca sunt doar un subiect fizic, din alti subiecti cu anumite date. Trist, e relativ trist pentru arta. Nu vreau sa exagerez, nu vreau sa dramatizez, dar, rezumand totul, la acest lucru se ajunge. Probabil e vorba de talent sau - cine stie - poate, de noroc, dar cred ca meritam cu totii, si cei talentati si cei netalentati, sa aflam adevarul inca de la inceput. Adevarul ca visul nu are decor, ca visul nu are promovare, initiativa, sustinere si ca jumatate de vis a fost in renovare. Tot din adevar face parte si fenomenul de turma: MAJORITATEA exponentilor fizici, desi nu merita, reusesc sa fie licentiati in prestarea „visului” pe scena. Ce atrage acest fenomen? O imagine proasta, in primul rand a ta ca institutie de „vis”. Apoi, nu inteleg de ce exista preconceptii acolo unde ar trebuie sa te invete sa n-ai asa ceva. Conceptii despre autori, piese, stiluri, oameni si chiar clase sociale. De ce exista asa ceva intr-un mediu in care totul ar trebui sa fie liber?

            Dar problema nu e doar AICI, pentru ca daca ar fi asa, cei ce cauta cu nerabdare iesirea din institutie ar gasi implinirea sau satisfacerea doleantelor visului in EXTERIOR. Insa EXTERIORUL este mult mai bolnav. In institutia de „creare a posibilitatilor de vis” traiesti o minciuna frumoasa, ai impresia ca esti protejat, intalnesti cativa indrumatori de „vis” buni si-astepti sa-nveti ce timpul vrea sa te-nvete. Odata iesit de-aici, mai devreme sau cand e prea tarziu, totul e mult mai dur. Dispare metafora, dispare intelegerea, dispare logica. E ciudat. Am întalnit „sedii de vis” ce ascund in mod perfid „visul”. De ce, te-ntreb eu? De ce sa NU vrei sa vezi adevarul si logica? De ce sa anulezi orice avant oniric? Pentru ca ne-am instutionalizat tot? Si sufletul? Si umanismul? Pentru ca totul inseamna bani, inclusiv timpul? Aici se ajunge, dar de ce? „Noi unii” am jucat, jucam si vom juca (doar un timp) si fara ei (bani), dar în momentul in care dispare si respectul, contradictia se transforma in revolta. In ultimii trei ani, am trait niste experiente fantastice, momente de pur sadism intelectual sau de civilizatie preistorica. Dar, din fericire, traiesc si daca ce nu te omoara te face mai puternic, sunt pregatit pentru ce va sa vina…

           Drag …, cum-te-numesti-tu, tinerii prestatori „de vis”, doar cei dedicati, merita sprijinul tuturor. Al tuturor! Am colegi geniali, muncitori si modesti. Acesti frumosi nebuni merita toata atentia din lume pentru ca pot rasplati increderea acordata inzecit. Posibilitatile lor sunt nelimitate, dar au nevoie de sustinere, nu de ignoranta. Fireste, ei nu vor renunta niciodata, pentru ca de la prima intalnire a noastra s-a stabilit un legamant nevorbit, nescris: orice-ar fi si orice-am face, macar noi sa ne acordam sanse.

                Stiu, pun intrebari fara rost si pierd timp prin revolta, dar sper ca intr-o zi ai sa-mi raspunzi, in cele din urma, sau poate mai bine, poate vei trece direct la schimbare, in bine…

                                                                                      Cu stima, cu respect si voie buna,

                                                                                      Daniel Chirila