Oare unde e Bucurestiul?

Despre protestele din Piata Universitatii care au facut aceasta locatie reprezentativa pentru democratia romaneasca s-au mai facut doua filme, mult mai reusite decit cel al lui Petri, unul imediat dupa mineriadele din 13-15 iunie 1990, realizat de Sorin Iliesiu, Vivi Dragan Vasile si Stere Gulea, iar cel de-al doilea, Dupa Revolutie, de Laurentiu Calciu, a fost difuzat recent pe la citeva festivaluri. Daca primul era tulburator prin violenta imaginilor care redau oroarea inconstientei liderilor politici alesi democratic dupa Revolutie, cel de-al doilea prezinta cu interes sincer discutiile dintre romanii iesiti/ramasi in strada in 1990 ca sa-si hotarasca destinul; naivitatea si incultura politica a acelor oameni e o imagine a ceea ce a fost Romania in „zorii democratiei”.

Ani mai tirziu, in iarna lui 2012, in acelasi loc devenit intre timp un simbol, au loc primele proteste pentru sustinerea lui Raed Arafat, fondatorul SMURD, care milita pentru mentinerea sistemului social al medicinei de urgente, in timp ce reformele economice de austeritate luate de guvernul Boc si sustinute de presedintele Basescu (mai neoliberal ca oricind), propuneau si o „bresa” privata in domeniu. Chiar daca subiectul era mai degraba minor, citiva oameni au iesit sa protesteze, iar ulterior li s-au alaturat mii de romani in intreaga tara (dar in principal bucuresteni), nemultumiti de taierile de salarii, conditiile de trai si noile politici fiscale ale guvernului.

Ceea ce a surprins Vlad Petri in filmarile sale – devenite ulterior „film” – au fost bataile dintre jandarmi si ultrasii echipelor de fotbal, diversi indivizi cu probleme psihice care apar imediat la adunarile in locuri publice, oameni cu nemultumiri mai mult sau mai putin fondate etc. Puse toate la un loc si aranjate pe capitole, nu dau insa senzatia de coerenta. Filmul nu pune intrebari importante, nu deschide discutii despre chestiuni de baza, ci doar surprinde o atmosfera generala destul de inepta.

Discutiile dintre oamenii prezenti in strada sint mai degraba marcate de confuzie (precum cea dintre barbatul cu tricolor care clama prezenta in Piata inca din prima zi, femeia de vreo 50 ani cu hanorac DC si un domn ceva mai in virsta care arata ca un avocat iesit la pensie, discutie care vine si se duce spre nicaieri), iar „actorii” nu se disting decit prin excentricitati absolut gratuite (cazul unui alt domn cu tricolor care traversa Bvd. Carol I la bustul gol in timp ce afara ningea la fel de poetic ca in imaginatia lui C. Porumboiu). Sigur ca rolul celor care ies in strada nu e sa fie „cineva”, ei la un loc reprezinta „ceva”, insa intentia lui Vlad Petri de a-i uni si a le gasi ceva comun e ineficienta. Singurul lucru pentru care istoria ii va retine pe cei care au iesit atunci in strada sint caderea Guvernului Boc si inlocuirea cu Guvernul MRU.

In sinopsis, producatorul face referire la un „absurd tragic” care ar domina atmosfera generala din film. Acest absurd e insa inexistent; e cel mult o pretiozitate plasata in ideea de a conferi un aer de film-mic-care-surprinde-chestii-mari. Dar nu e cazul; e doar un film mic, care surprinde lucruri superflue. E posibil ca „amploarea” lowkey a documentarului sa vina si din natura protestelor din acea iarna care n-au avut nici „pagina de fb”, nici slogane marketabile (poate doar „USL-PDL=aceeasi mizerie”), nici lideri. A fost doar o nemultumire, o rabufnire venita dupa ani de stat in casa si indurat criza economica si salariile minime pe economie, ani marcati de confuzie, pasivitate si oportunismele de rigoare.