- 4384
Cum sa-i dai cu tifla mortii
Nu-i zic „literatura” pentru ca a zis din start ca nu-si bate capul cu asa ceva. Nu-i zic „istorie” pentru ca din nou insisi autorii recunosc ca tot ce-au inteles despre timpurile alea a venit mai tarziu, asa ca nu-si faceau ei epoca, ci doar, in cel mai bun caz, microexistentele. Dar o sa-i zic „sueta” reusita si cred c-o sa-i placa si ei. Ei, adica antologiei Carti, filme, muzici si alte distractii din comunism, ce poarta pe coperta numele lui Dan Lungu, al Ameliei Gheorghita si al Editurii Polirom.
Mai mult ca sigur, ii stiti deja povestea, ati auzit ca e una din cartile din generatia Facebook, la fel cum nu e o surpriza nici ca a fost scrisa de oameni obisnuiti, care se povestesc si se potrivesc fara sa-si faca un program din asta. Pentru ca nu estetica face aceasta carte, nu planul de a confectiona povesti, ci simpla ei autenticitate luata impreuna cu subiectivismul materialelor adunate, atitudine in niciun caz insotita nici de nostalgie, nici de o vehementa condamnare a comunismului. Pentru ca cei din cartea noastra nu traiau un regim, ci o simpla viata.
Erau disperati cand descopereau carti in WC-ul de la tara, mureau dupa cate o revista de benzi desenate, dublau cate un porno de dragul prietenilor cu engleza la pamant, ascultau arii de opera cu bunicii, se uscau de plictiseala izolati in casa, din cauza Cernobilului. Isi vedeau de ale lor, potrivit vremurilor in care traiau. Si, ehei, diferite timpuri de-ale noastre mai erau atunci!
Cele treizeci si mai bine de amintiri se vor aseza numai bine pe fundalul lucrurilor pe care le stiati deja despre anii `89 minus, asadar, al chestiunilor discutate atat de aprins in documentare si literatura, in marturiile, de-o parte sau de alta a baricadei, de obicei ale parintilor sau ale bunicilor. Necesare povestile acestea autonome de orice predica tocmai pentru ca se dezic de orice semn ca si-ar trata de sus ascultatorii, ca ar da o lectie.
Nu, nici gand ca autorii sa-si fi trimis textele pentru a demonstra oroarea de a fi trait in comunism; la mijloc a fost doar dorinta de a contribui cu o mostra de senzatii, de a veni cu o naratiune neprobata, care, odata alaturata altora de felul ei, sa inchege o lume intreaga si sa o faca pe cat se poate de coerenta, fara a o prezenta ca fiind unica si de neinlocuit. Oameni care la vremea aceea si chiar si dupa poate ca erau irelevanti datorita statutului social, dar pe care cel putin statisticile ar trebui sa ne convinga sa ii cunoastem.
Asadar, cu antologia asta nu ajungem nicaieri altundeva decat intr-un subsol al istoriei, despre care ni s-a suflat in ceafa de multe ori si care merita pus la socoteala, daca nu din alt motiv, macar din ratiuni sociologice.
Unele povestiri au fost plicticoase. Cam decorate. Poate usor cam plangacioase. Dar altele – probabil cele mai multe – desi, dupa cum spuneam, coordonatorii volumului n-au pus la bataie normele literaturii printre criteriile de selectie ale textelor, au fost descoperiri carora nu le-am putut reprosa decat numarul prea mic de pagini.
Eu mi-am pus un semn de carte la pagina 107, acolo unde incepe cheful lui Sorin Dinco. „Domnisoara, va invit la un blues imperialist!”, zice el si o face tare bine. Isi fixeaza o decor ireprosabil, de internat al anului scolar 1988-1989, arunca o mana de copilandri cam buimaci si curajosi si altii, pe fundal, cam frustrati dar la fel de chinuiti de cheful reprimat de a trai, o pedagoga cu chef de duca si iata ca a iesit un text de toata frumusetea. Am avut timp si de cateva hohote de ras, si de ceva descurajare, am fost, pe rand, superficiala si atenta citindu-l si inca ma mir ca au incaput toate acestea in cateva pagini care au mers ca pe roate.
Foarte romanesc, desi foarte diferit de realitatea mea. Si nu cumva am ajuns si la meritul intregii antologii? Acela de a capta pozitii imprecis formulate pana acum, de a caracteriza zone care, desi la ordinea zilei, au ramas neglijate si cu care e nevoie sa rezonam cu experiente pe care poate ca altfel am fi tentati sa le expediem ca fiind supraestimate si extraanalizate. Si e putin probabil sa aflati voi insiva cine sunteti dupa ce-ati rasfoit cartulia, dar nu ma avant deloc cand spun ca o sa-i gasiti acolo, in schimb, pe multi dintre cei care-s in jurul vostru si-o sa vedeti ca n-a fost deloc la voia intamplarii ca tematica mai mult decat libertina a intregii colectii de povestiri a fost cultura ca mod de viata. In comunism sau in orice alt regim, constient sau mai putin, pe viu sau fictional, tot ea ni-i descopera pe-ai nostri si ne face accesibili, rezonabili si parca nu chiar asa de fara de scapare.
*Cum n-a fost loc de motto, am preluat in titlu una din cele mai simple si lucide constatari care-i explica pe toti acesti oameni din carte: „Mai tarziu aveam sa aflu ca rasul, dansul, muzica sunt totodata forme prin care ii dai cu tifla mortii.” (Sorin Dinco, p. 108)
